Psihiatria de stadion are tarifele mici

173

Fotbalul a fost însoţit de violenţă aşa cum este însoţită adolescenţa de coşuri. Nu se poate imagina un meci — fie şi cu o miză de cartier — fără ca spectatorii să plece de-acolo mai „îmbogăţiţi” cu o colecţie de înjurături şi rime din cele mai scabroase. Asta în cel mai bun caz, fiindcă „moştenirea” unor partide e mult mai grea şi poate consta dintr-o recuzită completă de pietre, pari, răngi, de pumni şi picioare, ultimele de preferinţă în gură. Lumea merge la stadion nu numai pentru spectacolul din arenă, ci şi pentru spectacolul din tribună, unde spectatorul devine „actor”, „cascador” al unei stări extreme de agitaţie, furie şi chiar de nebunie. El, spectatorul, se duce acolo şi pentru a se răcori, pentru a se elibera de toate cele ce se adună în el timp de o săptămână. Să nu credeţi că mă refer aici doar la publicul românesc. Fenomenul este valabil în toată lumea, iar rolul de supapă eliberatoare al spectacolului, al competiţiilor este foarte bine ştiut şi manipulat de autorităţile de pretutindeni. De fapt, este exact același rol pe care, încă din societățile premoderne, îl îndeplinește carnavalul: permite aproape totul, răstorană ordinea, dă frâu liber exceselor. Asta pentru a elibera tensiunea corpului social, ce se acumulează în comunitate.

Pe vremuri, înainte de ’89, aveam un amic pe care îl întâlneam la toate meciurile, deşi ştiam foarte bine că nu îl interesează deloc fotbalul. Explicaţia pe care mi-a oferit-o în urma mirării mele de a-l întâlni într-un asemenea context a fost foarte simplă: venea pe stadioane pentru a huidui, să strige „hoţii”, „bandiţii”, „porcii” şi să se gândească la ştiţi dv. cine. Astăzi, supapa este deschisă criticilor şi stadionul s-a transformat într-un loc în care nu critica socială, ci doar violenţa se poate exprima deschis. Mai mult chiar, este locul şi prilejul de a spune şi scrie lucruri pe care niciun canal mediatic nu le-ar da publicităţii. Am afirmat că se pot scrie, nu doar striga, fiindcă, de pildă, cu mulți ani în urmă, la un meci al Rapidului, adversarii au afişat banere cu inscripţia: „Un milion de ciori, o singură soluţie — Antonescu!”. Iar asemenea atitudini, în ciuda uriașelor amenzi ale forurilor sportive, continuă și astăzi. Continuă în ciuda unor campanii de combatere a rasismului promovate de FIFA.

Galeria a devenit o formaţiune de comando, iar liderii ei, personaje mediatizate, de care presa ţine cont în abordarea fenomenului fotbalistic. Galeria cere și, adesea, obține schimbarea antrenorului de parcă ar fi acționarul principal al clubului. Înaintea unor meciuri între rivale istorice, de pildă, orașele sunt transformate în turniruri ce încep de pe stradă. Iar atunci când galeriile se înfruntă, televiziunile transmit masiv imagini cu mardeiași ce devin eroii momentului.

Să nu uit, unul din actorii cei mai agresivi ai fenomenului fotbal-cu-bătăi este firma de pază sau chiar jandarmii. Care nu precupețesc nimic pentru a provoca și a se comporta cu suporterii de parcă aceștia ar fi niște animale de pe plantații.

Poate că nu ar fi o idee fără succes organizarea unor meciuri de pumni între galerii, în deschiderea meciurilor!

 

LĂSAȚI UN MESAJ