Deşi organele silvice sunt obligate să păzească şi să întreţină doar pădurile statului, în cazul celor private problema se poate rezolva printr-o cerere adresată direcţiilor silvice. Numai că şi aşa, parcelele de pădure trebuie marcate iar proprietarii să se asocieze pentru suprafeţe mai mari. Exploatarea abuzivă a pădurilor produce efecte dintre cele mai grave, printre care inundaţii, alunecări de teren, deşertificarea unor zone întregi.
Acestea sunt numai câteva dintre cele mai serioase urmări ale tăierii fără măsură a copacilor, fără a se ţine cont de regimul silvic, fără a se lua în calcul geografia ariei respective. Bulgarii, de pildă, simt acum pe propria lor piele exploatarea iraţională de după anii ’90 a pădurilor din ţara vecină. Întinse zone deşertificate au luat locul unor pământuri altădată mãnoase. O anumită parte a Olteniei se pare că împărtăşește, la noi, aceeaşi soartă. De altfel, inclusiv marile dereglări de climă din ultima vreme s-ar putea datora şi dispariţiei unor zone împădurite.
O opinie mai avizată despre situaţia pădurilor o are însă Gheorghe Cahniţă, fost director general al Direcţiei Silvice Judeţene Caraş-Severin şi al Regiei Naţionale a Pădurilor, fost prefect de Caraş-Severin, în prezent un prosper om de afaceri în domeniul agricol. Chiar dacă nu a mai ieșit demult cu o prezență publică, Gheorghe Cahniță rămâne o autoritate în domeniu.
„Problema pădurii nu e proprietatea, consideră Cahniţă, ci administrarea pădurii. Că s-au retrocedat păduri e firesc, dar o suprafaţă de pădure nu e echivalentă cu una arabilă, de pildă. Pădurea are regulile ei speciale, ea nu poate fi exploatată şi nici întreţinută oricum. Pentru că acolo unde n-a fost bine întreţinută, s-au produs cele mai mari nenorociri. Pe mine din acest motiv m-au determinat să plec de la Regia Naţională a Pădurilor, tocmai pentru că m-am opus distrugerii ei. Am avut nenumărate lupte cu deputatul de atunci, Vasile Lupu, pe această temă, el fiind tentat să considere proprietatea asupra pădurilor echivalentă cu cea asupra unor terenuri obişnuite.“
Cahniţă arată că organele silvice sunt obligate să păzească şi să întreţină doar pădurile aparţinătoare statului, nu şi pe cele private. Deşi problema pazei se poate rezolva printr-o simplă cerere către Direcţia Silvică, infim de puţini deţinători solicită acest lucru. Mai mult, unii proprietari nici măcar nu sunt din zonele unde deţin arii împădurite. Practic, acolo se poate întâmpla orice, pentru că nu există control asupra zonei respective. Iar atunci când vorbim de pază, trebuie reţinut că, în cazul pădurii, ea se dă organelor silvice cu acte în regulă, nu e deci nici un pericol, pădurea rămâne a proprietarului.
„În Caraş-Severin există cam 30% păduri private, restul aparţinând statului, spune Gheorghe Cahniţă. Norocul constă însă în faptul că ele nu sunt aşezate în marile bazine hidrografice. Nici cota de tăiere nu o depăşeşte pe cea maxim admisă. Judeţul nostru are de pildă o limită de un milion de metri cubi pe an, dar nu se taie mai mult de 6-700.000 de metri cubi.“
Vorbind de problema furturilor de lemn, Cahniţă a admis că pădurarii sunt şi ei oameni, unora nu le-au mai fost mărite salariile de ani de zile, dar în general aceşti angajaţi sunt responsabili. Ei ştiu că tot vor fi prinşi, măcar o dată la un an cineva le va găsi cioatele şi le va imputa. Marea problemă e, însă, a accentuat Gheorghe Cahniţă, că pădurile private sunt lăsate de cele mai multe ori în voia soartei.