Proprietarii de agende

653

În dimineaţa în care s-a anunţat la radio că a murit Nichita Stănescu, tatălui meu i-au dat lacrimile. Îl cunoscuse pe poet, ba chiar avea câteva poezii inedite ale celebrului dispărut. Nu-l văzusem pe tata plângând prea des şi am fost impresionat atât de tare, încât am citit toate volumele de versuri ale lui Nichita pe care le aveam prin casă. Şi mi-au plăcut. Anul următor, m-am luat în serios cu scrisul. Aveam ritm! Compuneam versuri negre, bântuite de moarte, ca nişte marşuri funerare. Erau cam ciudate pentru un băietan de 14 ani, însă profesorul de română îmi dădea câte-un 10 cam pentru fiecare poezie. Mă încuraja! Apoi, am citit Sorescu, Păunescu, Ion Barbu, Blaga, Valeriu Armeanu, Arghezi, Nina Cassian. În liceu m-a îndrăgostit tare, tare. Poeziile mele se metamorfozaseră: erau vesele, parfumate, rimate, ofensive, persuasive. Luasem  şi câteva premii la „Tinere condeie”. Prin clasa a X-a, în 1987, cei de la U.T.C. Mehedinţi m-au anunţat că în vacanţa de vară urma să merg într-o tabără de creaţie literară, la Timişoara. Când s-a împlinit sorocul, am plecat însoţit de un simpatic activist şi de un geamantan uriaş, în care îndesasem un raft cu cărţi, un set de coli virgine şi un caiet studenţesc, neînceput. Plus un metru de stilouri, pixuri, creioane. Era „tabără de creaţie”, iar eu luasem titulatura de bună. Mai ales că venise pe linie de U.T.C.! Tabăra era „ridicată” la Liceul Silvic de la Pădurea Verde şi la ea participa viitorimea literaturii române: liceeni din toată ţara, care se îndeletniceau cu ale scrisului. Eram cam 70–80 de oameni. Unii dintre ei se cunoşteau, pentru că prima ediţie a respectivei tabere se ţinuse în 1986, în oraşul Victoria. Cât am stat acolo, 10 zile, nu am scris niciun rând, n-am dormit mai mult de 3 ore pe noapte, n-am citit nicio pagină din biblioteca pe care o plimbasem după mine. Au fost cele mai nebune zile din scurta mea viaţă de până atunci, a fost perioada care mi-a schimbat optica, dar mai ales lentilele prin care vedeam literatura. Fiind poet, cutreieram cursul lui Florin Iaru, intitulat „Poezia Hi-Fi”. Atunci am auzit pentru prima dată substantivele proprii Cărtărescu, Coşovei, Stratan, Vişniec, Danilov, dar şi substantivele comune post-modernism, textualism, metatextualism. La şcoală nu ne învăţaseră, iar mie îmi plăcea Nichita Stănescu. Tinerii criticii mergeau la cursul lui Mircea Martin, iar viitorii prozatori frecventau cursul lui Mircea Nedelciu. De Nedelciu auzisem, ba mai mult, ştiam cu exactitate locul unde cartea sa, Tratament fabulatoriu, se afla în biblioteca tatălui meu. Nedelciu purta barbă şi avea o voce uşor răguşită. Îl urmăream cu atenţie când participa la şedinţele de cenaclu — care se desfăşurau non-stop, într-o cameră, unde, la orice oră din zi şi din noapte, cineva citea, iar altcineva asculta —, şi asta pentru că vocea lui avea un timbru singur, aparte, de actor italian. În plus, siguranţa pe care o conferea Mircea Nedelciu mai era dată şi de un cuţit de vânătoare pe care prozatorul l-a purtat, într-o teacă, la şoldul drept, pe tot parcursul taberei, cu excepţia unei singure seri. Seara respectivă a fost una de… excepţie: directorul taberei, Florin Lupescu, organizase un concurs de miss, iar la un moment dat, când concursul era în toi, a apărut o doamnă cam stridentă, îmbrăcată anapoda, dar extrem de interesantă. Ne-au trebuit mai multe secunde pentru a-l recunoaşte pe scriitor. Mircea Nedelciu se deghizase perfect, îşi răsese barba, se rujase, se machiase, ba chiar avea o perucă pe cap. Şi toate astea pentru a ne face pe noi, nişte puştani, să ne simţim bine, să fim în largul nostru. Dacă până atunci îl privisem cu admirație, de atunci l-am iubit.

Când m-am întors acasă, după ce am dormit 19 ore, speriindu-i pe ai mei, am citit pe nerăsuflate Tratament fabulatoriu. Aveam 17 ani, dintre prozatori îl plăceam pe Marin Preda, iar cartea lui Mircea Nedelciu, în acel context, m-a uluit. M-a intrigat, m-a zăpăcit, nu mai citisem aşa ceva! Iar la pagina 222 era vişina de pe tortul romanesc: fotografia unei şatre de ţigani.

Anul următor l-am reîntâlnit pe domnul Nedelciu în aceeaşi tabară. De data asta, la Suceava. Venise cu fiul său, Mugurel. Eram tot poet, aşa că l-am audiat pe Mircea Cărtărescu (cursul său se intitula „Poezie şi fantomatică”), însă discuţiile „particulare” le purtam cu domnul Nedelciu. La plecarea din tabără i-am cerut un autograf pe o pagină ruptă dintr-o agendă.

În 1989 i-am întâlnit pe Nichita Stănescu şi Mircea Nedelciu în aceeaşi carte: Şi ieri va fi o zi. Primul era personajul prozei „Probleme cu identitatea”, cel de-al doilea, autorul. Intriga — moartea lui Nichita.

Pe Mircea Nedelciu l-am revăzut în 1993, într-o tabară de literatură, la Oraviţa. Mi-a povestit rece, ca un medic, despre boala sa, care era să îi fie fatală. Era acelaşi care mă fascinase, doar cu părul puţin mai alb şi cu vocea parcă niţel mai răguşită. În rest, seara beam Martini la cabana „7 brazi”, ne citeam producţiile literare, cântam. El fuma Rothmans. Sau Dunhill? L-am întrebat dacă are voie. Avea. Mi-a vorbit despre ASPRO (Asociația Scriitorilor Profesioniști din România, pe care o conducea), despre Euromedia, despre Franţa, despre cartea la care lucra, Zodia scafandrului. A fost singurul dintre cei prezenţi în tabără pe care l-am văzut scriind. Nu o făcea ostentativ. Era atent la dialogurile dintre noi, la poveştile fiecăruia, la monologurile noastre şi, din când în când, nota câte ceva într-o agendă cu copertele negre. Asta când nu juca fotbal, nu bea ţuică amestecată cu miere, nu spunea bancuri, nu făcea bancuri.

Anul următor am ajuns, venind dintr-o tabără de literatură studenţească de la Piteşti, în Bucureşti. Încercam să mă descurc şi să regăsesc drumul spre gară — locul unde mă simțeam cel mai bine în Capitală —, dar nu înainte de a trece pe la cele două librării pe care le ştiam: una pe Calea Victoriei, cealaltă la „Cartea Românească”. Îmi apăruse primul volum de poezie şi credeam că vreo minune ar fi putut s-o aducă într-una dintre librării. În cea de pe Victoriei nu era, şi am plecat trist, pregătindu-mă să măresc pasul spre „Cartea Românescă”. Tocmai când luasem startul, cineva a strigat: Robert! M-am întors să văd cum arată tizul meu capitalist. Nu era niciun tiz, ci Mircea Nedelciu. M-a invitat într-o cămăruţă din librărie, mi-a oferit cafea şi o ţigară Kent — pe care am fumat-o, deşi nu fumam — şi mi-a propus să îl ajut în afacerea pe care o pornise, cu cărţi.  Eu i-am oferit un Fireşte că exagerez, cartea mea, şi i-am spus că aş vrea să las câteva exemplare pe undeva, să se vadă. A mers cu mine la „Cartea Românească” şi mi-a promis că vor intra în librăria cu acelaşi nume. S-a ţinut de cuvânt: anul următor am venit la decernarea Premiilor Uniunii — luasem premiul de debut pentru acel volum. Am trecut pe la librărie şi mi-am cumpărat cele două exemplare care mai rămăseseră. L-am căutat să-i mulţumesc. Nu era acolo…

Pentru mine 1995 a fost un an fericit, pentru prozator — nu: boala sa recidivase. Trebuia operat rapid în străinătate, lucru ce, am aflat din presă, costa enorm. Şi totuşi, doi timişoreni i-au prelungit atunci viaţa cu încă patru ani, reuşind să determine statul să aloce fonduri: scriitorul Vasile Popovici şi medicul Dan V. Poenaru.

De Crăciun, în 1998, l-am sunat pe domnul Nedelciu să-i urez Sărbători fericite. Şi să-l întreb cum merge scrisul la roman. „Cum crezi tu că se poate scrie când stai într-un scaun cu rotile?”, a căzut răspunsul său.

Am pus pe hârtie cuvintele de până aici în urmă cu 20 ani, în 1999, când Mircea Nedelciu a murit, la 49 de ani. Poate că ar fi trebuit să scriu o proză în care să fie vorba despre un adolescent ce are probleme cu identitatea. Care întâlneşte un domn cu o voce aparte, sigură, de actor italian. Tânărul înaintează prin viaţă, iar domnul respectiv îşi „instalează”, din când în când, tabăra în prejma sa şi îi transmite ceva din propria-i siguranţă. Peste un timp,  vocea tânărului nu mai are inflexiuni adolescentine, însă domnul moare. Tânărul află vestea de la radio şi vrea să plece la înmormântare, dar în ţară sunt inundaţii, trenurile nu ajung la destinaţii, se anunţă vreme şi mai rea. De la acel domn, tânărului îi rămân câteva cărţi, nişte fotografii, mai multe amintiri. A, şi un autograf, datat septembrie ’88, caligrafiat cu pixul negru pe o pagină ruptă dintr-o agendă italienească. Lângă autograf, tânărul observă, chiar în ziua înmormântării la care nu putuse nicicum ajunge, că mai e scris ceva: La construzione dell’edificio della nostra vita deve durare fino alla morte. 

 

1 COMENTARIU

  1. Mi-l amintesc exact cum il descrii fin tabara de la Suceava si de cate ori trec pe langa casa lui…un suflet care iti intra in suflet, maiestuos…si imi amintesc si poeziile tale de atunci…geniale!
    M-au bucurat amintirile tale despre el..

LĂSAȚI UN MESAJ