E 4 martie și deschid televizorul cu gândul că iar… Iarăși (ca să o lungesc) vom număra anii din 1977 încoace. Și vom greși. Pe unele site-uri de știri, cu siguranță. Vom greși, de dragul simetriei, poate, și ora — 21:21 în loc de 21:22. Dar acest 21–22 nu ne este, nici el, străin. Ba chiar încă apropiat. Face parte din albumul nostru cu amintiri atroce. Și cu semne de întrebare: „Cine-a tras în noi?”.
Știrile au de lucru însă cu dezastrele zilei. Ba chiar ale clipei. Prezentul acoperă molozul serii de vineri, 4 martie 1977, când România a fost zdruncinată de cel mai mare cutremur din istorie. Cel puțin din cea scrisă. De bine, de rău, nu au după ce urma imaginile cu clădirile bucureștene sub celebrele buline roșii de azi. Nici alarmele seismologilor cu privire la activitatea tectonică din zona Vrancea. Nici părerilor inginerilor structuriști. Și, mai ales, nici mărturiile celor care au supraviețuit prăbușirii imobilelor.
Ce lume de ieri, de azi sau de mâine! Lumea de la ora 12 contează. Și ne revedem la ora 13. Așa că n-am cum să-mi reprim impertinența de a-mi nega vârsta. Mă ajută clipa. Teleclipa. Fiindcă — nu-i așa? — lumea bună de ieri, lumea rea de azi și lumea groaznică de mâine sunt lumile unui bătrân. Singurele.
Dar nu cu lumea bună de ieri vă rețin aici. Eu n-am vârstă, chiar dacă plecasem pe opt ani în 4 martie 1977. Plecasem și în clasa întâi și, ca orice copil crescut la bunici, la țară, imediat lângă micul oraș din sud-vestul țării unde locuiam deja cu părinții, plecasem și de acasă după cele 56 de secunde ale seismului. Sau câte or fi fost, la etajul patru, într-un apartament în care cutremurul doborâse televizorul, rupsese picioarelele unei vitrine și spărsese o oglindă în care aveam să mă tai luni mai târziu.
Aș putea descrie fiecare clipită a celor aproape 60 de clipe de atunci, dar mă rezum la a spune doar că Legenda Vrâncioaiei a devenit, odată cunoscând-o, vreo trei ani după, primul meu thriller, punându-l pe „autorul român anonim” lângă (măcar) Bram Stoker. Și asta numai și numai din cauza Vrâncioaiei.
Pentru Ceaușescu se zice că această catastrofă a fost pretextul perfect de distrugerea arhitecturală a marilor orașe. Pentru mine a fost și mai și: nu am mers (sâmbăta nu era liberă) a două zi la școală.
Și atunci, în 5 martie, spre seară, după ce văzusem primele imagini ale Bucureștiului după cutremur, în curtea bunicilor, mi-am spus că orașul nostru e prea mic să se întâmple ceva.
V-am spus că nu am vârstă, deci nici prezent rău și nici viitor groaznic. Dar parcă privind spre Jupiter și „dezastrele” de acolo, aș spune azi, 4 martie 2025: Pământul e prea mic să se întâmple ceva.
