Pravoslavnica umilire

51

Zilele trecute, președintele francez, Emmanuel Macron, sfătuia lumea occidentală „să nu umilească Rusia”, adică să-i lase lui Vladimir Putin o poartă de ieșire demnă din război, adaptând realitatea și sensul sacrificiilor ucrainene la acest „comandament moral”.

Dincolo de reacțiile ministrului de Externe de la Kyiv, precum și a unei bune părți a lumii civilizate, Rusia ne-a oferit și „dovada” că merită o ieșire elegantă din conflict: a luat la țintă și a bombardat, până la explozie, un complex mănăstiresc din regiunea Donețk. Nu era pentru prima dată când obuzele cădeau în curtea acesteia sau distrugeau „ca din întâmplare” una dintre bisericile ansamblului. Dar acum tirul de artilerie a nimerit exact cupolele clădirii centrale, întreaga lume putând fi martoră arderii din temelii a monumentului religios, creștin-ortodox. Nu am putut să nu conectăm cele două informații, amintindu-ne de reacția mai mult decât sec instituțională a lui Macron atunci când, în timp de pace, contempla incendierea Catedralei Notre Dame.

Poate că, în dialectul francez al limbajului politic, distrugerea sus-numitului edificiu semnifica „doar” căderea unor ziduri ce aveau să fie refăcute, pierderile „colaterale” ale unor obiecte de cult sau ale unor exponate din muzeul catedralei, ocazie perfectă pentru înnoirea și repanotarea expozițiilor. Într-o Franță declarat seculară, o catedrală, fie ea și Notre Dame, reprezintă o clădire și o sumă de obiecte. Poate, pentru unii, un aspect de campanie electorală. De ce nu, pentru alții, o ocazie de îmbogățire. Dar faptul că undeva, departe, în estul Ucrainei, armata rusă lovește săptămâni în șir un edificiu datând din secolul XVII — Mănăstirea tuturor sfinților, edificiu considerat unul central pentru patrimoniul cultural ucrainean și, respectiv, unul extrem de important pentru ortodoxia rusă însăși, acest fapt nu pare suficient de grav pentru a-i chestiona președintelui Macron principiile morale. O întreagă planetă a fost șocată atunci când talibanii au distrus monumente unice ale culturii budiste; se face mare vâlvă ori de câte ori o echipă deșucheată de traficanți de artă reușește să sustragă lucrări din marile muzee occidentale, dar faptul că biserica din lemn (!) de pe malul estic al Donețk-ului este incendiată în timp ce adăpostește patrimoniul local al ortodoxiei și un mare grup de enoriași civili care se adăposteau acolo de câteva săptămâni devine un motiv consistent pentru a „nu umili Rusia”. Facem precizarea că nu achiesăm la poziții fundamentaliste de tipul „cancel Russia”, dar a amesteca meritele oamenilor de cultură ruși din toate timpurile, unii susținuti de putere, alții ostracizați pentru ideile și creațiile lor, a pune semnul egalității între efortul unei minorități de creatori și violența clasei politice manifestată chiar împotriva acestei culturi ar fi mult prea mult.

Așa cum în timpul și ca urmare a politicii sovietice împotriva culturii autentice și a credințelor religioase a făcut ca tocmai cultura rusă să piardă cel mai mult, în primul rând prin delegitimare, tot astfel, azi, discrepanța, clivajul între Russkyi și Rosskyi, între instituțiile ruse și cultura profundă, reală se impune de la sine. Spuneam și cu altă ocazie, cu siguranță, aici e de găsit și explicația prezenței soldaților din Buryatia sau din Cecenia într-un conflict derulat pe teritoriul continentului european: componenta creștină, minima influență a culturii europene asupra gândirii celui mai umil rus trebuiau scoase din joc. Teroarea, crima, brutalitatea sunt mai lesne de mobilizat la tineri și mai puțin tineri care nu au niciun fel de înțelegere a realității cultural-valorice a războiului în care sunt antrenați și în care se avântă, practic, cu ochii legați. Dimpotrivă, se impune să spunem că, și de această dată, Russkyi umileste Rosskyi, acea birocrație secular-instrumentalizată e cea care, neavând niciun set de principii care să o condiționeze, să o oprească, să o întârzie în auto-cenzurare, acea birocrație umilește totul în jur. Din păcate pentru el și pentru discursul politic european, președintele Macron nu a precizat care Rusie nu trebuie umilită.

Tot din păcate, frecvența apelurilor sale către Kremlin, în loc să aplaneze conflictul și să-i sporească lui Macron popularitatea, chiar aura înaintea alegerilor parlamentare din Franța, face enorm de mult rău: cum e și firesc, crește, în ochii opoziției naționaliste, bucuria că doamna Le Pen pare a se bucura, încă, de susținerea lui Vladimir Putin. În plan extern, alimentează frica de posibilul sfârșit al Războiului Rece-Înghețat în vene, implicit spunând că, indiferent de fapte, unii sunt mai egali decât ceilalți și trebuie tratați după legi speciale. Exact așa ceva caută, pretinde și Putin, astfel că, practic, Macron îl ajută subminându-și propria credibilitate. El e cel care se umilește singur în fața lumii și a ucrainenilor în special, el e cel care, cu toate că a învins în scrutinul prezidențial, este învins în cel moral. Iar o Europă în care un asemenea lider deține puterea de influență și decizie pe care o presupune Franța și o pretinde Macron este o lume destul de vulnerabilă. Înaintea legislativelor franceze, electoratul „de acasă” pare a avea de ales între politicienii fricii în fața mitului rusesc și politicienii (naționaliști) susținuți, protejați, promovați de Moscova. Dacă adăugăm și stânga franceză, cu îndelungate tradiții la putere, avem un tablou destul de sumbru. Să nu uităm opoziția fermă a lui Macron față de posibilitatea (!!!) extinderii europene în Balcanii de Vest, acel „non” fără echivoc rostit de același Macron în fața Macedoniei de Nord și a Albaniei, cu toate că un eventual „oui” abia ar fi deschis negocierile. Rolul lui a fost, acum, preluat de premierul olandez, Mark Rutte, cu comentariul său negativist în calea acelorași negocieri cu Kyiv-ul. Amatorilor de teorii corect politice le vom aminti că negocierile cu Turcia au durat din 1987 până în 2019, când au fost suspendate. Vom mai reveni la acest aspect, dar se impune să amintim că, în cazul admiterii în Uniunea Europeană, acceptul de principiu nu presupune aderarea imediată. Ca urmare, a spune „nu” în calea simplei discuții cu Ucraina nu reprezintă o poziție rațională, rezonabilă, legalistă, ci un simbol negativ extrem de puternic pe post de răspuns unei națiuni care face sacrificii uriașe pentru dobândirea independenței. Din acest punct de vedere, al politicii simbolice, mult mai uzitate și mai eficace la nivel internațional decât orice alt „limbaj politic”, respectul paralizant în fața Rusiei luată „la pachet”, a Rusiei culturale și a celei ideologic-militar-criminale nu poate opri vărsarea de sânge. Dimpotrivă, legitimează și încurajează tocmai continuarea coșmarului.

Mănăstirea Sviatohirsk

Lăcașul de cult de pe malul râului Donețk data din 1627, reprezentând unul dintre locurile cele mai sacre ale ortodoxiei deopotrivă ucrainene și rusești. În complexul construit sus, pe munte, și înconjurat, până la izbucnirea războiului, de grădini de trandafiri existau mai multe clădiri, locuite de călugări și călugărițe, locuri de rugăciune și pelerinaj. Edificiul a fost distrus de sovietici în 1947, apoi reconstruit, în 2009, tocmai pentru a adăposti un simbol și a-i da, din nou, întrupare și lăcaș. Urmare a evenimentelor din 2014: anexarea Crimeii și explozia luptelor din Donețk și Lugansk, o parte a bisericii ucrainene și-a obținut (de la Constantinopol) autocefalia față de conducerea de la Moscova a patriarhului Kiril. Se întâmpla în 2019, pe vremea președintelui Poroșenko.

Din acel moment, sub umbrela libertății confesionale, fiecare biserică și fiecare enoriaș au putut opta pentru una sau alta dintre „orientări”, fiind evidentă componenta politică din spatele fiecărei ierarhii. Mănăstirea tuturor sfinților, de la Sviatohirsk, rămăsese fidelă conducerii moscovite și se afla, geografic, de partea rusofonă a regiunii. În ultimele luni, complexul bisericesc a fost ținta atacurilor de artilerie, în câteva rânduri, numeroși călugări sau civili, refugiați acolo, căzând victime. Cu toate acestea, credincioșii îi „scuzau” că îndeplinesc ordine, fără să se întrebe de unde puteau proveni acestea. Ceea ce ne interesează aici nu e un nume, un personaj, ci imperativul de a disocia între sângele rece cu care s-a tras înspre/într-un lăcaș de cult până la a-l incendia în totalitate și, respectiv, credința profundă care întorcea și celălalt obraz. Cu toate că Biblia conține o serie de exemple în acest sens, nu mergem acolo, ci la filosofia rusă clasică. De ce nu la Biblie? Pentru că aceeași Carte ar trebui să stea și pe masa călugărilor de la Sviatohirsk, și pe cea a lui Vladimir Putin. Și chiar a generalilor ruși care ordonă, „controlează” și ucid. Așadar, ne întoarcem la Vladimir Soloviov, cel din secolul al XIX-lea, și la Dialogurile sale. În cel de-al treilea text, autorul rememorează o întâmplare cu un creștin autentic, Delarue, și „mârșavul ucigaș” care îl înjunghie.

Acesta îi răspunde cu milostivenie și căldură. Îi oferă ceea ce are mai bun, îl iartă, îi promite daruri. În cele din urmă, este răpus, fiica sa minoră este violată și ucisă, iar „mârșavul” ajunge la puterea politică și la adulația maselor. „Crocodilul invidiei”, cum îl numește Soloviov pe „mărșav”, „nu e invidios pe bunătatea lui Delarue, ci tocmai pe nemărginirea acestei bunătăți și pe simpla ei seriozitate, inaccesibile lui”. Avem aici o lecție a culturii ruse pentru cei cu adevărat credincioși care nu văd marasmul din jurul lor, creditându-l sau, simplu, lăsându-l să crească până ce îi sufocă și pe ei. 

Sunt rușii pravoslavnici? Este o întrebare greșit pusă pentru că ignoră tot ceea ce „mărșavul” lui Soloviov dorește să fie ignorat spre a fi apoi încurajat în bestialitatea lui. Când spunem „rușii” ne referim la întregul popor, indiferent de regiune geografică, de clasele sociale — mai clar diferențiate ca oriunde în Europa, indiferent de relația cu puterea politică? Poate că, în credința lor, acești călugări vedeau dincolo de naționalismul creștin-ortodox, spre litera Scripturii. Dar comandanții militari, precum și cei politici, aveau o piedică în bătaia puștii și au decis să o îndepărteze. În „sfatul” otrăvit al lui Macron sigur nu îți aveau loc nici măicuțele ucise în curtea cu trandafiri a mănăstirii, nici civilii care sperau că între zidurile acesteia sau, mai nou, în subsolul edificiului vor afla protecție și siguranță.  

 

Negocierile de pace

Fiecare conflict militar se încheie, la un moment dat, cu un tratat de pace. Ceea ce intuiește mai toată lumea, există, cu vorbele aceluiași Soloviov, o pace bună și una rea. „Pacea cea bună este cea care se încheie atunci când scopul războiului a fost atins.” Necazul e că orice război e un joc de sumă zero și, îndată ce numărul victimelor începe să crească, miza, condițiile, dificultatea atingerii unei „păci bune” se multiplică vertiginos. Probabil că nu exagerăm spunând că fiecare viață distrusă redefinește pariul războiului limitând marja unui compromis. La ora aceasta, sub adăpostul discuțiilor despre sancțiunile împotriva Rusiei și, respectiv, efectele acestora în economiile lumii, se războiesc, de fapt, două lumi: cea care nu a încetat niciodată să creadă în ecuația marilor puteri și cea care acceptă pluralismul puterilor, caracterul permanent deschis al scenei politice spre a acomoda noii veniți, statele sau comunitățile eliberate, regiunile sau vocile noi ale libertății. „Niciun tratat de pace nu ar trebui considerat valid dacă mai există rezerve tacite pentru un viitor conflict”, sublinia Immanuel Kant în Tratatul său pentru o pace eternă. Este limpede că Ucraina ar putea încheia oricând o pace „rea”, așa cum i-a fost impus de atâtea ori în istoria veche sau cea contemporană. Nici pentru Rusia un compromis semnat acum nu ar fi deloc o soluție mulțumitoare, orice semnătură fiind doar o amânare a confruntările cumva decisive. Ceea ce le scapă lui Macron sau Viktor Orban fără a fi neclar pentru bulgari, macedoneni sau muntenegreni (cei ce au închis recent spațiul lor aerian pentru aeronava lui Lavrov), ceea ce scapă unora este tocmai faptul că doar o pace „bună” poate efectiv încheia acest conflict. Iar aceasta trebuie cumva să întâlnească realitatea, istoria faptelor și morala oamenilor spre a fi sustenabilă și durabilă. Cele peste 100 de biserici și mănăstiri incendiate sunt o realitate. Denazificarea e o ideologie. Realitatea doare, dar întărește, în timp ce ideologia umilește și ucide. Restul… e istorie.

LĂSAȚI UN MESAJ