Post-America?!

52
Au trecut doi ani şi aproape jumătate de când Donald Trump şi-a început mandatul, s-a epuizat deja mai mult de jumătate din mandat, dar încă nu a reuşit să devină cu adevărat preşedintele SUA. În România, de exemplu, nu a reuşit încă să-l schimbe pe ambasadorul trimis de Barack Obama după Mark Gitenstein, Hans Klemm. Dar ambasadorul democraţilor, Hans Klemm, e doar un detaliu, şi acesta minor, al dezastrului preşedinţiei Trump. Cea mai mare parte a establishment-ului SUA — nu mai vorbim de restul lumii — nu-l recunoaşte pe Donald Trump ca adevărat preşedinte.
Ancheta de un comic enorm pe care America şi-a aplicat-o sieşi, fără să o forţeze nimeni (China, Rusia, Germania, lumea arabă, ISIS…), în legătură cu unabsolut fantomatic amestec al Rusiei în alegerile americane a ţinut doi ani afişul în SUA şi a produs un biet şoricel de plastic. Costurile Afacerii Russiagate depăşesc cu mult zecile de milioane de dolari plătite pe investigaţia inutilă. Felul în care imperiul american a ales să se autoflageleze având ca public întreaga Americă, dar şi toată planeta poate da ameţeli grave oricui, în orice caz o zdravănă durere de cap.
Dar Donald Trump nu e recunoscut nici azi, după încheierea anchetei procurorului special Robert Mueller, i se caută noi şi noi motive şi pretexte de contestaţie. Nu e greu de anticipat că Donald Trump nu va reuşi să se facă acceptat ca preşedinte ales al SUA până la sfârşitul primului său mandat. Pierderile de autoritate, credibilitate, capacitate de negociere nu le-a evaluat încă nimeni. Dar cele mai multe pronosticuri spun că Donald Trump va câştiga şi al doilea mandat. Spre disperarea totală a establishment-ului american, în frunte cu partidul democrat, dar şi a nenumăratelor servicii de informaţii, a oligarhiei financiare şi economice, a presei mainstream, a Hollywood-ului şi chiar a unei părţi a partidului republican. În schimb, spre marea satisfacţie a poporului şi mai ales a albilor sărăciţi de revoluţia neoliberală, de desfiinţarea statului. Va fi recunoscut ca preşedinte legitim Donald Trump în al doilea mandat al său încă prezumtiv? Nu e sigur deloc. Singurul mod în care Donald Trump şi-ar putea aşeza autoritatea ar fi un mare război. Dar, având în vedere datoriile faraonice ale statului şi actuala stare a armatei americane, SUA nu poate începe un război major.
Dacă Donald Trump pare să se descurce mai uşor în război (intern, hibrid, „asimetric”) decât în timp de pace (încheierea favorabilă lui a anchetei lui Mueller), preşedintele american se întâlneşte cu un alt adversar care se poate dovedi mult mai puternic: amatorismul în politică al miliardarului imobiliar Donald Trump şi al showman-ului TV cu acelaşi nume. Deja de o bună bucată de vreme, SUA şi guvernul lui Donald Trump se fac de râs aproape zilnic în Venezuela, după ce au ratat în favoarea Rusiei în Siria. Donald Trump, Mike Pompeo şi John Bolton par a fi cei mai caraghioşi lideri politici şi militari pe care i-a avut America vreodată.
În acest sens merită citită superba analiză, aproape un pamflet, a lui Pat Buchanan, care nu e vreun adversar al lor, chiar dimpotrivă („Let Venezuela Decide Its Own Destiny”, buchanan.org/blog, 3 mai 2019), şi care se încheie cu o conlcuzie de bun-simţ : „Economia Venzuelei, una din cele mai bogate ale emisferei, care posedă unele dintre cele mai mari resurse petroliere din lume, este acum făcută praf. Vreo trei milioane de oameni, unul din zece venezueleni, au fugit de dezastrul produs de Maduro şi de mentorul său, Hugo Chávez. Moneda se prăbuşeşte la niveluri cunoscute numai în vremea
Republicii de la Weimar. Exporturile de petrol cad. Penuria de alimente şi de medicamente se răspândeşte. Au avut loc pene de curent. E dificil de prevăzut vreo schimbare de direcţie a guvernului Maduro care să revigoreze economia sau să împiedice exodul propriei populaţii. Cele mai multe ţări din America Latină sunt cu noi şi împotriva lui Maduro. Situaţia Venezuelei nu e sustenabilă. Să lăsăm ca soarta regimului marxist-socialist al lui Nicolas Maduro să fie hotărâtă de poporul venezuelean!”.
SUA au cerut guvernului britanic extrădarea din Regatul Unit a lui Julian Assange, fondatorul WikiLeaks. Atitudinea lui Trump faţă de Assange, cea exprimată public până acum, e destul de grosieră, brutală. Dacă Julian Assange va fi judecat şi condamnat în SUA preşedintelui Donald Trump, e uşor de presupus că toată altermedia care îi este acum relativ favorabilă, din motive de război cu media mainstream şi cu establishment-ul, îi va deveni făţiş ostilă. Cei mai importanţi editorialişti ai altermedia, singurii cu adevărat citiţi sistematic şi respectaţi astăzi, îl vor abandona fără milă.
Toţi îl susţin pe colegul lor, Julian Assange. Să vedem cum priveşte unul dintre aceşti editorialişti americani, Paul Craig Roberts (fost profesor de economie şi înalt funcţionar guvernamental), situaţia la zi din America: „În timp ce ţâcniţii şi corupţii care formează partidul democrat şi presa scrisă şi televizată din SUA se încăpăţânează în continuare să pretindă că Russiagate e reală, o ameninţare foarte concretă vine din Rusia, China, Coreea de Nord şi Iran. Ameninţarea se iveşte pentru că Unchiul Sam s-a aranjat ca niciuna dintre aceste ţări să nu mai creadă în sinceritatea sa. Guvernele celor patru ţări au înţeles că tot ce spune e minciună. În plus, aceste ţări au învăţat că Unchiul Sam nu acceptă ca ele să fie suverane şi că le dezaprobă până şi existenţa. Fiecare din aceste patru ţări face obiectul unor sancţiuni care urmăresc răsturnarea guvernelor lor şi le forţează să se supună voinţei Unchiului Sam. […] Am fost întotdeauna surprins de cretinismul profund de care dau dovadă guvernele polonez şi român acceptând să găzduiască rachete. Nu e nicio îndoială că funcţionarii polonezi şi români au luat mită şi că au uitat că morţii nu cheltuiesc bani. Puteţi să pariaţi pe propria dumneavoastră viaţă că ruşii nu vor permite folosirea acestor arme la frontierele lor în momentul în care există puternice tensiuni între Occident şi Rusia […]. Unchiul Sam şi vasalii săi europeni corupţi sunt pe cale să sape mormântul lumii occidentale, o «spledidă» eliberare pentru restul planetei.” (paulcraigroberts.org, „Humpy Dumpty Has Had a Great Fall”, 29 aprilie 2019).
Nu toţi editorialiştii independenţi, neînregimentaţi sunt blânzi cu Donald Trump. E şi cazul lui Chris Hedges, situat mai la stânga, care îl demontează complet: „Donald Trump a transformat carcasa delabrată a partidului republican într-o sectă. Toate sectele se bazează pe cultul personalităţii. Sunt extensii ale şefilor sectei. Cultul reflectă prejudecăţile liderului, viziunea sa asupra lumii, stilul său şi ideile sale. Trump nu a creat dorinţa ardentă a unui şef de sectă. Uriaşe segmente ale populaţiei trădate de elitele instituite erau deja condiţionate să se pună la dispoziţia unui şef de sectă. Ele caută cu disperare un salvator, o
fiinţă care să le rezolve problemele. Aceşti oameni şi-au găsit şeful de sectă în
persoana unui dezvoltator imobiliar newyorkez şi star al unei emisiuni de telerealitate. […] Eforturile partidului democrat şi ale unei mari părţi din presă, inclusiv CNN şi New York Times, de a-l discredita pe Trump, ca şi cum el ar fi încarnarea problemelor noastre, sunt inutile.
Suficienţa şi autosatisfacţia acestei cruciade împotriva lui Trump contribuie doar la telerealitatea naţională care a înlocuit jurnalismul şi politica. Această cruciadă încearcă să reducă o criză socială, economică şi politică la personaitatea lui Trump. O însoţesc refuzul de a ataca şi de a numi forţele întreprinderilor responsabile de eşecul democraţiei noastre. Această coluziune cu forţele de opresiune ale companiilor neutralizează presa şi criticile la Trump.” (truthdig.com, „The Cult of Trump”, 29 octombrie 2018). Cât se mai pot baza pe partenerul american UE, alte ţări europene şi România, situată la extremitatea estică a noului imperiu european, inventat cândva tot de americani? Şi, mai ales, câtă răbdare mai pot avea principalii adversari ai SUA sus-menţionaţi (China, Rusia, Iran, Coreea de Nord, lumea arabă…)?
Pentru că astăzi nimănui nu-i mai este frică de America şi nimeni n-o mai respectă necondiţionat. „Mai poţi să iei în serios o ţară atât de debilă?”, se întreabă Paul Craig Roberts în articolul său, citat mai sus. Şi tot el trage concluzia: „Pe măsură ce va dispărea voinţa de a coopera cu azilul de nebuni, Unchiul Sam va fi din ce în ce mai frustrat. Reacţia sa va fi aceea de a agrava tirania la el acasă”.

LĂSAȚI UN MESAJ