Poporul român din afara graniţelor

181

România are azi două campioane la tenis. La fel cum, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, avea doi poeţi naţionali, pe Mihai Eminescu şi pe Octavian Goga. România o are astăzi pe Simona Halep — fostă recent numărul unu mondial, câştigătoare la Roland Garros (Paris) şi, în urmă cu numai ceva mai mult de o lună, la Wimbledon (Londra) —, care reprezintă poporul român dinăuntru. Din 7 septembrie 2019, românii o mai au şi pe Bianca Andreescu — 19 ani, câştigătoare la Flushing Meadows (New York) US Open —, care reprezintă mai întâi, sincer şi oficial, Canada, unde s-a şi născut în anul 2000 (la Mississauga, Ontario, lângă Toronto), dar care reprezintă, vrând-nevrând, prin istoria ei şi a familiei, şi poporul român din afară. Publicaţiile sportive şi toată presa, inclusiv cea politică, din România o urmăresc pe Bianca Andreescu de vreun an aproape cu aceeaşi atenţie ca pe Simona Halep. Şi probabil că o vor urmări chiar mai mult, în funcţie de rezultatele bune, care, sperăm, vor mai veni.

Iată, e din ce în ce mai clar, avem două popoare româneşti la 30 de ani de la lovitura de stat, numită poetic „revoluţie”, care totuşi trebuia să aibă loc, făcută chiar de forţe străine, pentru că Nicolae Ceauşescu, soţia sa, Elena, împreună cu întreaga familie şi cu un întins aparat, erau la putere de 25 de ani, şi dictatura lor degenerase rău de tot. Avem poporul român dinăuntru, din interiorul graniţelor, şi avem poporul român extrateritorial, răspândit pe tot globul, mai ales după 1944, dar care cuprinde şi românii din eşuata Republică Moldova, plus cei din jurul ţării, din Maramureşul istoric, din Bucovina, din Herţa, din Cadrilaterul azi bulgăresc, din Voivodina sârbească, din Ungaria etc. Românii din afară, după unele date oferite recent de guvernul român, ar fi în jur de 10 milioane, nimeni nu i-a numărat cu adevărat pe aceşti compatrioţi, iar românii dinăuntrul graniţelor nu ar mai fi decât vreo 18–19 milioane, pe care nimeni nu vrea să-i socotească exact.

Numai în ultimii 30 de ani ar fi plecat din ţara lor peste 4,5 milioane de români. În Spania, în Italia, în Ungaria şi în Germania, în Canada, SUA, Franţa, Australia şi, mai recent, încă mai bine de 400.000 în Regatul Unit. Şi continuă să plece în ritm alert şi în masă. Pleacă tinerii, pleacă oamenii harnici, capabili de muncă, pleacă specialiştii, doctorii, asistentele, inginerii, matematicienii… Dar pleacă mai ales cei mai buni absolvenţi de liceu la cele mai bune universităţi din lume, mai ales în Occident, dar şi în Asia, şi cei mai mulţi nu se mai întorc.
Cine nu pleacă din România? Nu pleacă pensiile speciale, nu pleacă angajaţii serviciilor secrete, noua Securitate suprafinanţată de la un an la altul („O să îi întrebe cineva pe candidați de ce SRI are buget dublu față de serviciul secret german, la un sfert populație […]?” — Alina Mungiu-Pippidi, „Figuranţii la preşedinţie”, romaniacurata.ro, 5 septembrie 2019), nu pleacă politicienii semianalfabeţi, incompetenţi şi corupţi, nu pleacă procuraturile aflate în protocoale neconstituţionale cu serviciile secrete, nu pleacă pensionarii în general, nu pleacă leneşii. Nu pleacă nici cei care încă mai cred că aici e ţara lor. Ei suferă cel mai mult.

Cum s-a ajuns aici?, ne tot întrebăm de atâta vreme. Cine e responsabil de această tragedie a poporului nostru? La început a fost ocupaţia sovietică de după cel de-al Doilea Război Mondial, bineînţeles. Puşcăriile epocii Dej şi regimul comunist pus cu mâna de sovietici au distrus fibra naţională, scara de valori, morala publică, ordinea socială, au prigonit şi marginalizat Biserica. O constantă a celor doi dictatori, Dej şi Ceauşescu, a fost aceea că regimul comunist din România l-a depăşit de multe ori în oroare pe cel din Rusia însăşi, ocupată şi ea de o ideologie străină ei. Astfel, comuniştii români şi-au câştigat autonomia, spaţiul de manevră faţă de cei care îi aduseseră la putere, faţă de sovietici. Azi lucrurile se repetă. În relaţiile cu partenerii noştri, prin excesul nostru de zel, ne pretindem mai „corecţi politic” decât ei, mai „globalişti” decât ei, mai „#rezist” decât ei. Adică mai catolici decât Papa şi mai marxişti decât Marx. Şi astfel, furtul, jaful poate continua nestingherit.

În al doilea rând, România a fost admisă în NATO şi în UE fără să sufere o revoluţie de care s-a făcut caz în exces, deşi, de fapt, ea nu avusese loc. Vechile structuri s-au perpetuat şi se înmulţesc precum celulele canceroase. Doar aşa îi putem avea azi candidaţi principali la preşedinţie pe Klaus Iohannis şi pe Viorica Dăncilă, care au ajuns acolo unde sunt pe căi oculte, „paralele”, non-meritocratice, şi nicidecum prin vot democratic, cum propagandistic se pretinde. Cu acordul direct interesat al aşa-zişilor noştri parteneri strategici, politici, economici şi militari din Europa şi din America.

Târgul dintre puterile protectoare occidentale de azi ale României şi dictatura militarizată internă a fost simplu şi eficient. S-au ajutat reciproc împotriva poporului român, care, iată, până la urmă s-a spart în două. Dar în anii care vor veni dezastrul naţional românesc poate merge mai departe. Şi nu sunt partenerii noştri externi cei care îl vor opri. Dimpotrivă, se pot folosi de catastrofa noastră oricând, fără nicio durere de cap, pentru că este problema noastră, şi nu a lor.
Dar să revenim la sport, cu un mic ocol prin fotbal. În urmă cu șapte seri, naţionala României a fost net învinsă la Bucureşti de cea a Spaniei. Scorul de doar 2–1 nu descrie situaţia din teren. O echipă naţională nu se poate compune doar din mercenari. Aproape toţi componenţii naţionalei României joacă la cluburi din străinătate, au fost cumpăraţi de la cluburile româneşti pe multe milioane de euro. Liga I din România, cu Gigi Becali vedetă într-o telenovelă scrisă cotidian de Gazeta sporturilor, nu se poate compara cu Liga a II-a din Regatul Unit, unde joacă fotbalistul român cel mai bun, George Puşcaş (Reading). Fotbaliştii români, ca toată ţara lor, sunt de vânzare. Aproape niciunul dintre cei evaluaţi la 2–3 milioane de euro nu mai joacă în România.
Românii, în disperarea lor care nu mai are margini, nu se mai recunosc în demnitatea lor, nu mai sunt reprezentaţi de politicieni, de intelectualii publici, care i-au trădat, şi ei, în masă, de birocraţi şi de administraţie, de vedete de film, de artişti, de scriitori. Se mai simt reprezentaţi în forul lor secret doar de Simona Halep şi, mai nou, de anul acesta, de Bianca Andreescu. Succesele acestora sunt curate, netraficate, bazate pe foarte multă muncă, pe efort şi risc, pe dotare nativă, pe talent, pe credinţă în steaua lor.

LĂSAȚI UN MESAJ