„Poezia nu poate să stea doar între file” – Interviu cu scriitorul Liviu Mățăoanu

251

Liviu Mățăoanu s-a născut la 14 ianuarie 1968, în Câmpulung, Argeș. A fost profesor, realizator de emisiuni TV, redactor-șef al revistei online Muscelnet (2000–2004), redactor la editurile Ars Docendi, Cartea Românească-Paralela 45, Polirom. A debut literar în revista Calende, 1991, iar în în volum, cu Pauză de o țigară, 1994. A mai publicat cărțile: Umbra personajului (1999), Poeme urbane (2015), Deasupra lui Hans (2016). Publică pe siteul liviumataoanu.wordpress.com.

Robert Șerban: Lumea noastră e tot mai tehnologizată, tot mai pragmatică, grăbită, în continuă acțiune. Într-un astfel de context, nu e ciudat (ca să nu zic ridicol) să spui că ești poet? Cui mai trebuie poezie, când oamenii abia de mai au vreme pentru propriul cont de Facebook, pentru administrarea propriilor postări și a selfiurilor?

Liviu Mățăoanu: Mintea mea poate să-și imagineze cum ar fi lumea fără literatură, dar nu complet. E suficient să privim o parte a tinerilor de azi, obținem o viziune sinistră, apoi o mărim la o scară mai mare și o dramatizăm. Asta ar fi formula. Ce dă ea, după egal, nu știu, așa cum nici Schrödinger nu știa ce reprezenta necunoscuta din ecuația sa celebră, el, inventatorul ei, dar avea un rezultat, unul teoretic. Nu știu nici cu ce termeni vom opera în acest câmp, dar lexicul se va îmbogăți, cu siguranță. Pe de altă parte, nu cred că tehnologizarea chiar este o amenințare a literaturii. La fel se spunea și despre impactul creat de apariția calculatorului personal de birou (desktop), pe la jumătatea anilor ’90. Și azi, nu numai că toată lumea cultă îl folosește, dar a pătruns atât de mult în structurile vieții cotidiene, încât este de neconceput viața de azi fără el. La fel a fost, probabil, și cu telefonul, poate și cu telegraful, deși cred că regina Victoria a Marii Britanii, care avea un birou special pentru dispozitiv la subsolul Osborne House, a înțeles cât conta să trimită o scrisoare (prin cablul scufundat în mări și oceane) atât de rapid, față de un mesaj scris, trimis cu vaporul, care la început făcea fix un an, până în India, d.e. (trebuia să folosească curenții marini, și cam atât dura dus/întors călătoria, iar mai apoi, cu vaporul cu zbaturi, câteva luni — cum precizează Niall Ferguson, în Empire). Cred că proporțiile se păstrează și azi, într-o anumită măsură. Nu ne mai putem imagina lumea fără smartphone, orice s-ar spune. De pildă, Dan Ciupureanu și-a scris un roman pe telefon, în metroul parizian, iar pe Florentin Sorescu nu mi-l imaginez fără să posteze un poem de pe telefon într-una din comunitățile literare de pe Fbk. Alții au scris cărți în care au ținut să precizeze, chiar din titlu, uneori, că sunt texte postate mai întâi pe Facebook, adică pentru orizontul de așteptare de acolo, pentru comunitatea lecturii directe (care presupune o adaptare a autorului la cerințele unei piețe, cum zici, tehnologizate, fără timp maxim de lectură, fără discuții de cenaclu etc.). Sigur, sunt mulți scriitori care încă scriu de mână, este mai mult o personalizare, și chiar de aici a apărut o nouă (să-i zicem) meserie, aceea de a oferi cuiva de sărbători o felicitare scrisă „de mână”, pe care o cumperi de pe tarabă sau online. Ca pe ceva rustic, un covor țesut de lână, un tocător de vinete sculptat în lemn de tei. Cât despre poezie, așa cum spunea cineva, că este singurul produs al omului creat doar pentru om, pentru intelectul uman, cred că nu va dispărea, este o parte din umanitate. Doar arealul ei se va restrânge, deja s-a restrâns foarte mult, dacă e să judecăm după calculele editorilor și ale piețelor literare. Însă, cum noi suntem mereu în urma Occidentului, nu trebuie să căutăm soluții. Le vom avea. Până atunci, trebuie să  ajungem la nivelul pieței lor de carte.

R.Ș.: Ești un scriitor cu o prezență destul de discretă în viața literară. Mi se pare că îți place mai mult marginea. Ține de temperament sau de strategie poziția ta? Sau de lumea literară? Chiar, cum arată lumea literară astăzi, mai ales că o știi bine și o știi din interior?

L.M.: Relația centru/provincie a fost stabilită de ’80-iști, eu au definit-o, spunând că nu există distincție, că ceea ce se făcea la „centru” se putea face și la „margine”. În fapt, există, cei din centru (și sunt câteva „centre” în țară) sunt deseori „preferați”. Această relație nu s-a schimbat deloc în ultimii 40 de ani, adică foarte puțin, totuși periferia a progresat datorită universităților, majoritatea ’80-iștilor fiind profesori. Contribuția lor este indiscutabilă. Acolo dezvoltă programe, nuclee, formează, conduc, dirijează. Tot ei. Și foarte puțini ’90-iști. Nu știu ce se va întâmpla după ce vor ieși la pensie. Abia atunci va apărea uleiul deasupra și se va dovedi dacă societatea românească este sau nu formată pe calea europenizării, va rezista, sau nu. Desigur, vorbim de „voci”. Însă eu sper că se vor forma și altele noi, măcar de aceeași amplitudine.

’90-iștii, în opinia mea, fac aceeaşi distincţie faţă de optzecişti pe cât face epoca Biedermeier pentru romantism. E distinct, dar e un fel de act final al unui curent de amploare, cu singura diferenţă că nouăzeciştii nu sunt un final, ci atrag după ei alte generaţii, în aceeaşi structură. Să vedem câteva nume active în ultimele două decenii: Ioan Es Pop, Simona Popescu, Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu, Caius Dobrescu, pe de o parte, și tu (Robert Șerban), T.O. Bobe, Cezar-Paul Bădescu, Dan Lungu, regretatul Mircea Țuglea, Adrian Suciu (& Direcția 9), pe de altă parte. Mie mi se pare că primii citați se apropie foarte mult de optzecism, pe când cei din a doua parte atrag după ei valuri mai tinere, contingenții unor Cosmin Perța, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Leonard Ancuța, Ana-Maria Sandu, Marius Dumitrescu și mulți alții. Acesta ar fi o viziune a conjugărilor sociale, a afinităților de acțiune și de polarizare. Teoria este decisivă din perspectiva textelor, dar lucrul comun și relațiile palpabile definesc un curent cultural (aceștia nu fac numai literatură propriu-zis, ci mai ales produc evenimente culturale în cadrul unor instituții), poate o față a lui, ca să vorbesc în termenii lui Matei Călinescu. De ce o suprafață așa de mare? Probabil pentru că toată poezia ultimelor decenii se desfășoară, în linii generale, sub paradigma propusă de Gheorghe Crăciun. Este aproape un numitor comun al poeziei de azi pentru toată lumea, atât a schismaticilor, și unii, și alții, cât și a polarizaților, de toate caetgoriile.

Discreția ține într-adevăr de felul meu de a fi și de tipul de educație (culturală) primită. Nu este o ascundere maximă, dar este o poziție foarte reținută. Toți câmpulungenii au fost așa, cred că prin prisma acelorași motive. Ion Barbu, Ileana Mălăncioiu, Mihai Moșandrei. Mai puțin Mușatescu, dar nici el nu era lipit peste tot, asta era natura scrierilor sale, umoristice. Casa sa de la București, de pe Cazzavillan, locuită până acum vreo doi ani de fiul său Bogdan, actor, este destul de sobră, aproape în stilul gotic (cu elemente „neo”), inclusiv ancadramentele ferestrelor. Dacă mă gândesc mai bine, întinzând puțin coarda, nici Neacșu nu era prea insistent, la modul expansiv, către „mai-marele mieu”, Hanăș. Și, din generația mai nouă, n-o văd nici pe Bianca Burța-Cernat altfel decât reținută. Aici tabloul pare complet.

Dar este cert că poezia nu poate să stea doar între file. O parte din ea se cuvine să fie parte din spectacole, aduceri aminte (cum este Festivalul Internațional Gellu Naum, de la Comana), zone de performance sau mai prezentă în instituții de profil (casele memoriale, biblioteci, d.e.); nu așa, ca o „activitate” a angajaților, ci ca o dedicare către miezul poeziei. La București este, și prin unele reședințe de județ, dar cam atât. Dincolo de aceste două niveluri, nimic. Nu spun că ar trebui să existe în provincie, spun că ar trebui să ajungă și în orașele mai mici. Poezia nu și-a găsit un loc în inimile publicului cititor, așa cum și-a găsit muzica (aceea a unor Baniciu, Pleșca, Andrieș, Godoroja etc., care oferă concerte unui public selectiv; aici poezia nu prea echivalează). Cred că s-ar cuveni mai multe investiții, în special în poezie. Chiar din mediul privat. Poezia trebuie, și poate să facă asta, să fie mult mai prezentă în public, deși cred că alta este o poezie spusă publicului, decât atunci când este citită. Am observat că natura textului se schimbă ușor. Dar se poate foarte bine.

Lumea literară este destul de pestriță. Lăsăm deoparte „duamnele” de pe Fbk, însă și așa se observă Marea Schismă (nu dau detalii aici, se cunoaște!), dar și micile grupulețe intelectuale gravitând sau trudind pentru ceilalți. Bine că sunt! Asta este viața literară, dincolo de prietenii și planuri, sunt mici centre de înaltă calitate, mobile și nepărtinitoare, care iubesc din ființă poezia. Fără prea multe compromisuri, însă cu maxim impact. Asta de jos în sus. De sus în jos, cred că ICR-ul nu poate face față singur, e nevoie de traducători și de management în cantități mai mari, într-un cuvânt și de alte instituții. Asta înseamnă investiții. Și nu vreau să spun că trebuie traduși foarte-foarte mulți autori, cât că trebuie foarte bine prezentați publicului-țintă străin. Pentru că nu numai poezia, ci literatura română de azi este competitivă. Ar fi nevoie de mult mai multe rezidențe literare față de câte sunt acum. În România și în străinătate. Trebuie cunoscută și Europa, întrucât aici trebuie căutat adevărul. Asta ar împăca și ideea de a ajunge literatura cu adevărat în provincie (se știe că rezidenții trebuie să susțină mici recitaluri publice în locul de rezidență). De fapt, rezidențele literare sunt o soluție foarte amplă la crizele poeziei de azi. Rezolvă probleme de toate felurile și merită atenție specială.

 

R.Ș.: Îți forțez mâna acum, că am aflat cum e lumea literară și te întreb: cum e, din perspectiva ta, lumea în care trăim? Cât și ce ai paria pe viitorul ei? Îi dai literaturii șanse, ca artă formatoare, dar și ca divertisment?

L.M.: Poezia nu trebuie să „facă” prea multe, azi. Să fie în sine ceea ce a fost dintotdeauna, însă, pe lângă asta, trebuie să se adapteze la cotidian, iar pentru acest lucru avem modele foarte perfomante. La vest. Cred că trebuie dezvoltat conceptul de „poezie de contact”, creată pentru a fi spusă de autor în fața publicului, întrucât poate dezvolta niște energii profund benefice, de aceea cred că este atât de iubită peste tot. Cam asta nu se vede pe piața literară. Un fel de National Poetry Slam în care să se înscrie toți autorii, după reguli cunoscute, din toată România. Sunt concursuri și festivaluri, naționale și internaționale, dar nu au rezonanța pe care o merită nici pe departe. Unele festivaluri au maximum 25 de spectatori. Foarte trist, ținând cont că sunt autori celebri.

Pe viitorul poeziei poți paria liniștit, ca autor, tot viitorul tău; nu poți da greș, cu condiția să nu fii rupt de sistemele teoretice și nici de ceilalți autori.

R.Ș.: Contează cititorul pentru scriitorul Liviu Mățăoanu, sau el e o abstracție și o proiecție mai mult ficțională decât palpabilă?

L.M.: Cititorul contează pentru orice autor. Atât în confortul fotoliului, cât și în zona online. Sunt diferite categorii, nu e nimic de comentat, așa cum poemul are mai multe paliere, așa și cititorul se poate înscrie pe diferite orbite de receptare.

R.Ș.: Ți s-a întâmplat, în ultimul timp, să descoperi cărți și autori pe care i-ai recomanda și altora? Cine, ce , de ce?

L.M.: Cărțile ni le alegem singuri. La fel și autorii. Dacă aș recomanda ceva, aș recomanda autorii români sub 40 de ani, tineri și foarte tineri. Mi se pare că deja au preluat frâiele unei noi generații literare, așa cum este firesc. Dacă aș discuta cu cineva interesat, aș începe cu Mircea Ivănescu, pentru structura textului, și cu Gellu Naum, pentru viziune și resurse inepuizabile, pentru fractalismul produs în orice moment al versului, ori pentru felul cum conduce sensurile.

R.Ș.: Dacă ar fi să participi la o antologie a poeziei contemporane, cu ce text ai face-o?

L.M.: Aș participa cu un text care să prezinte o tehnică, pe care nu am mai întâlnit-o la alți autori, care prefigurează o formă, și anume un fel de „poezie lacunară”, o poezie din care lipsesc părți de text, cu totul, din dorința de a-l aduce pe cititor în postura de a se întreba ce trebuie pus acolo, în spațiul liber, de a-l face să contribuie cu propriile idei & viziuni în text, astfel înțelegându-l mai bine, dar și din dorința de a-l face coautor, să simtă pe pielea lui cum e să fii tu însuți poet, să trudești pentru a da un sens și a face o bucurie celuilalt, pentru că pe lumea aceasta, între atâtea tentații, în afară de propriii copii, nu există o bucurie mai mare decât aceea de a crea o poezie, un poem.

a apărut din întuneric

 

a apărut din întuneric / de undeva de la mezanin

căuta un loc pe care nu îl pronunța corect

înadins / părea că fusese împinsă de cineva să

înainteze și să vorbească / sigur că o vedeam deja

 

întinsă pe scări / plonjând în abisul unei expresii vulgare

 

dar peste sunetele întunericului i-am indicat

să întrebe la restaurantul de la ultimul etaj / de-acolo

de obicei / se poate alege un loc de plonjare

 

mi-am imaginat așa: „știți / nu sunt din zonă

de fapt nu cunosc pe nimeni / poate îmi arătați

un loc frumos de odihnă”

 

frumoasă descriere / cu siguranță a văzut

celebrul film cu văduvele din provincie

 

numărul imprimat  pe textilă era fix 27

adică numărul scris cu vopsea galbenă pe unul

din locurile de parcare din fața clădirii;

 

aici textul suferă o vidare:

………………  …….  ……………..  /  ………..

…………..   /  ……………  …………….

câtă oboseală / cât absurd  / câtă risipă

…………….  …………….  /  …………….;

 

acum da / e liniște

afară am improvizat

o primăvară cu flori dalbe / neasemuit de albe.

LĂSAȚI UN MESAJ