N-am mai avut timp

de când banderola de căpitan,

făcută din diagonala primarului,

a fost dusă la turci.

Am curtat degeaba văduve înstărite.

O vreme am crezut că sunt prea pretențios;

apoi, am început să scriu memorii.

Am cerut statului să fie răscumpărată:

prețul ei era în creștere de la un an la altul.

Am intrat în parlament,

am condus ministere,

am câștigat alegeri prezidențiale

pentru asta.

M-am retras din toate până la urmă,

fiindcă n-am reușit să fac rost de atâția bani.

Astăzi, sunt încă tânăr și în putere:

pot sta, fără să-mi fie rușine,

în cafenele studențești.

Le știu bine pe fetele care vin la mese:

sunt mai mari decât copiii mei cei mai mari.

Le încurc numele,

când se face târziu,

și ele râd,

dar își trimit înapoi schimburile de tură,

să mai rămână cu mine.

Mă vor așa cum sunt:

statornic și singur,

chiar dacă mi-a rămas o mulțime

de mașini, haine și operații

din ce am câștigat.

Într-o noapte însă,

îmi va fi atât de dor de părinți,

încât o văduvă înstărită

îmi va lega banderola de căpitan,

va strânge cu putere

și va dona totul

unei fundații.