Multă lume se întreabă cum de-a ajuns partidul Brătienilor în situația deplorabilă din prezent. Oameni serioși, întreprinzători care dețin afaceri de calibru, prin intermediul cărora susțin, practic, acest stat ros de vicii nenumărate, pe linia de plutire, aleg să renunțe la orice formă de simpatie față de respectivul partid istoric. În discuțiile pe care am avut prilejul să le port cu unii dintre ei, majoritatea oameni de dreapta, cu entuziasme liberale căpătate imediat după prăbușirea lui Ceaușescu, mi-au mărturisit că aproape că nu mai recunosc nimic din valorile susținute de PNL, după reînființarea sa, la finalul anului 1989.
Prăbușirea morală, dar mai ales profesională a acestui atât de important partid pentru istoria recentă a României este, în opinia tuturor, aspectul cel mai dramatic cu care se confruntă, zilele acestea, formațiunea liberală.
Firește că declinul PNL a început cu niște ani buni în urmă, mai precis după preluarea sa de către Călin Popescu Tăriceanu, urmat, la scurtă vreme, de Crin Antonescu. Paradoxal, amândoi foști, cândva, pe la mijlocul anilor ’90, extrem de promițători lideri liberali, care, în acele vremuri, reușiseră, alături de Dinu Patriciu, Horia Rusu, Ioan Păun Otiman, Viorel Coifan, ultimii trei, timișoreni get-beget, să facă o opoziție onorantă în disputa cu mamutul politic socialist PSDR, devenit, între timp, PSD.
Semințele vrajbei interne de astăzi trebuie căutate, însă, în fuziunea PNL-lui cu PDL-ul construit de Traian Băsescu. De acolo au început toate marile probleme ale liberalilor, altoiul cu pricina, impus cu forcepsul de marinarul Petrov și de mâna lui dreaptă, unsurosul politruc Vasile Blaga, otrăvind de sus până jos partidul disputat, iată, de Cîțu și de Orban.
Dintr-un partid care se remarca prin calitatea liderilor săi, PNL a devenit, pas cu pas, vorba liderului său de facto, locatarul imuabil de la Palatul Cotroceni, o adunătură dezolantă, care seamănă izbitor cu coteriile de tipul PDL și PSD.
La fel ca ultimele două grupări, PNL a renunțat aproape cu totul la selecția cadrelor sale pe baza criteriilor de competență și moralitate, ajungând, astăzi, o mașinărie politică plină de potlogari și incompetenți, cocoțați în funcții publice.
Ultimul exemplu este numirea lui Vâlceanu în a doua demnitate, ca importanță în strategia guvernării unui țări, anume în postura de ministru de Finanțe. Acolo unde, abia proptit, face figura unei arătări stupide, de un ridicol amintind, frapant, de campioana gafelor de toate nuanțele, Viorica Dăncilă.
Dar cum să te aștepți la altceva, câtă vreme cel care l-a propus și susținut din toți rărunchii este un premier de talia lui Cîțu, un individ care și-a ascuns — și continuă să o facă — propria biografie, plină de fapte de arme de tipul beției la volan, blocarea accesului la notele obținute la un liceu mediocru, de tip industrial, unde nici măcar nu a reușit să promoveze treapta a doua, înainte de 1989!
Tristețea fundamentală în legătură cu acest partid este că a reușit să devină copia în oglindă a adversarilor săi dintotdeauna, a pesediștilor dezavuați de oamenii de bună credință ai acestei țări, exact pentru mizeriile politicianiste pe care partidul înființat de Ion Iliescu le-a dus la rang de perfecțiune vreme de trei decenii.
Drama PNL se va desăvârși peste puțină vreme, mai exact, după congresul de la finalul lunii septembrie, atunci când unul dintre cei doi candidați la funcția de președinte va obține laurii unei victorii à la Pirus.
Care, așa cum ne învață istoria, nu le va folosi nici noului lider, și cu atât mai puțin membrilor acestui partid, condamnați, în fapt, să asiste neputincioși la degradarea sa accentuată în viitorul apropiat.