Planul Marshall și Criteriile de la Copenhaga

105

Poate că anvergura unui politician se exprimă cel mai bine în orizontul spațio-temporal pe care și-l ia ca reper al proiectelor și ambițiilor pe care speră să le pună în aplicare! Poate că noi, ca societate, am îmbătrânit un pic și ne place să ne alintăm în poala unor conducători mai empatici, mai doritori de (false) poezii și neapărat iubitori înfocați de metafore cu care ei și noi ne bifăm lipsa de energie sau de imaginație!

Dar fiecare șoc pe care ni-l oferim unii altora ar trebui să ne trimită, măcar pe unii, înapoi la rafturile arhivelor spre a vedea unde s-a greșit, cine a tras draperia și cine a ascuns lanterna pe timp de noapte! În esență, șirul recent de pretinse crize europene, de narcisisme cu silicon ne-a obligat să lărgim orizontul analitic până la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Sigur că ținta poate fi stranie pentru unii, dar argumentul este mai mult decât consternant! Atunci, o Europă distrusă fizic și moral, descompusă economic și politic era preluată de guvernul Statelor Unite, cu titlul de „oportunitate și obligație”. (Daniel Hamilton, Austrian Marshall Plan și profesor la Johns Hopkins University). Planul Marshall, asistența continuă, umbrela de securitate și, mai ales, argumentele care au pus laolaltă măsurile, banii și instituțiile, menite să refacă Europa, au adus țările vizate la o creștere economică fără precedent, la redobândirea încrederii în propriile puteri și, mai ales, au generat contextul stabilității politice.

După mai puțin de jumătate de secol, Uniunea Europeană, întrunită în Consiliu în iunie 1993, la Copenhaga, lua cunoștiință de eliberarea jumătății estice a continentului, corelativ cu dorința acestor state de a adera la Uniunea Europeană. În ciuda faptului că deviza sub care se articulau toate eforturile reconstrucției era cea a întoarcerii la Europa, Vestul a perceput totul drept o supraevaluare ilicită a identității acestor noi voci și nu a precupețit eforturi în a minimaliza euforia aderării sau strategiile oneste de integrare. Ca urmare, azi, pentru mulți europeni trăitori în EU 15, extinderile ce au urmat unificării Germaniei constituie deja un prea mult de care, la nevoie, ar trebui să se și debaraseze. În niciun caz nu pot înțelege ce ar trebui să fie „o Europă întreagă” sau de ce ar trebui să citească „obligații” în dreptul lor. Faptul că nu le și asumă, îl știm prea bine, dar măcar conștientizarea lor ar fi un pas în favoarea dialogului necesar!

Ca urmare, o „lectură paralelă” a reconstrucției Vestului, după războiul mondial, cu reconstrucția Estului, după Războiul Rece, ni s-a impus drept necesară spre a descifra cine, când și cum ne-a împins pe o cărare secundară. La ora aceasta, Europa nu este nici stabilă politic, nici efervescentă economic, iar unitatea la care visam acum 30 de ani se ascunde tot mai mult în desișul trecutului! Ca Europă Centrală, suntem și nu suntem în Europa cu două, șapte sau 28 de viteze, iar vecinii noștri din Balcani, eternul termometru al tensiunilor europene, sunt lăsați în suc propriu, dacă nu cumva în brațele cui s-o îndura de ei… Nu este, cumva, un semn de inconștiență să-ți lași parola la ușă, legănându-te în hamacul auto-suficienței, cu toate că, sau mai ales că, singur nu ai fi fost capabil să-l refaci acum șapte decenii?

Iar problema noilor lideri vest-europeni, născuți prea târziu pentru a-și putea lua propria existență drept lecție de bază, e că intervalul de 70 de ani li se pare suficient de întins spre a justifica și re-aranja evenimentele, după cum le susțin, mai artistic, discursurile și ambițiile prezente! Pe scurt, le-am spune: Da, domnilor, în 70 de ani v-ați fi redresat dacă și numai dacă Marele Urs nu v-ar fi făcut câteva vizite de lucru! Una e să ai armată NATO pe teritoriul național în anii ’50–’80, cu totul altceva Armata Roșie! Și atunci, vă imaginați cum se strică balanța dacă ne uităm la refacerea voastră postbelică și la refacerea Estului după Războiul Rece, pentru unii adăugându-se conflictul iugoslav al anilor ’90 sau chiar evenimente militare mai recente? Care au fost criteriile, condițiile și țintele Planului Marshall și cum arată Criteriile de la Copenhaga, capitolele negocierilor de aderare și veto-urile în calea deschiderii negocierilor?

„Un remediu, nu un simplu paleativ”

„Așa considera Secretarul de Stat George C Marshall în celebrul său discurs ținut la  Universitatea Harvard, în 5 iunie 1947, orice ajutor real ce urma a fi oferit în numele guvernului Statelor Unite Europei. Nu unor țări europene, nu statelor europene! Ci Europei ca întreg! „Popoarele europene” se aflau într-o îndelungată suferință, „întreaga structură de afaceri a Europei” era distrusă, „legături comerciale vechi, instituții private, bănci, companii de asigurări și de transport au dispărut din lipsă de capital, absorbție prin naționalizare sau prin simplă distrugere”. Ca urmare, orice program de reconstrucție trebuia să „transceadă frontierele naționale” (Michael Hogan); trebuia să „restaureze încrederea europenilor în viitorul economic al țărilor lor și al Europei ca întreg”. (G. Marshall) „Se căutau nevoile oamenilor pentru a se alimenta suficient și a-și menține forța fizică și, în același timp, să susțină măsurile esențiale ale reconstrucției.” (Dean Acheson, subsecretar de stat american).

Nu se spunea nimic despre partidele politice, nici despre sistemul de justiție! Nu reforma vreunui Cod civil, nici înființarea ori desființarea vreunei instituții. Dimpotrivă, reorganizarea internă urma să fie o sarcină ulterioară a europenilor, după ce economia ar fi fost revitalizată, oferind locuri de muncă, bunuri de larg consum, instrumente pentru retehnologizarea firmelor, suport pentru puterea de cumpărare, ca și pentru cursul de schimb valutar. Un pas imediat, rezultat din această renaștere economică pe baze funcționale, ar fi trebuit să fie eliminarea frontierelor și, implicit, a taxelor vamale, crearea unei piețe comune ale cărei legi interne să dicteze calea de urmat, formarea prețurilor și relațiile ulterioare între regiunile europene. Pentru gestionarea  pașilor de urmat în cadrul acestei ambiții fără precedent, urma a fi creată „o autoritate supranațională de planificare, înzestrată cu puterera de a aloca resurse, de a stabili țintele de producție și de a consolida integrarea”. (M. Hogan, Planul Marshall, Cambridge University Press) „Statele Unite ar trebui să facă tot ce e posibil pentru a ajuta la regăsirea sănătății economice firești în lume, fără de care nu poate exista nici stabilitate politică, nici pace sigură.” (George Marshall)

De ce am inclus atâtea citate? Pentru că ele aparțin istoriei economice mondiale, fiind deja lipsite de subiectivisme și dublă măsură. Pentru că sunt dincolo de tăgadă și nu în ultimul rând, pentru că ar trebui să ne dea de gândit! În fața ruinelor războiului, strategii de la Casa Albă au demarat integrarea europenă atunci când puțini se mai gândeau la ea pe continent, încrederea reciprocă fiind mai jos decât limitele istorice. Americanii au avut puterea financiară, dar și persuasivă de a impulsiona lucrurile și de a menține ștacheta mult pea ridicată pentru ca vreuna dintre tentativele naționale vest-europene să poată distorsiona întregul proiect. Amintim că intenția a fost de a reconstrui Europa până spre punctul în care ar fi putut să se susțină singură pe piața mondială, să reconstruiască economia germană spre a preîntâmpina eventuale noi dezamăgiri, frustrări și, deci, tensiuni; să genereze cooperare între foștii beligeranți tocmai spre a re-crea mecanismele dialogului și, astfel, ale stabilității politice.

Franța a încercat din răsputeri să impună Planul Monnet înaintea refacerii bazinului Ruhr, sperând a deveni motor al noii construcții; Belgia a luptat ca pe frontul de război spre a obține piețe de desfacere în Germania și a ieși astfel de sub presiunea fiscală franceză; Regatul Unit a uitat că cele 13 colonii se eliberaseră prin eforturi mari și conflicte și a sperat să dobândească un loc privilegiat, adică o alocare financiară mai consistentă, lipsită de rigoarea și prioritățile americane. Cum era de așteptat, URSS-ul s-a retras de la discuții și a exercitat considerabile presiuni asupra Poloniei și Cehoslovaciei să refuze asistența americană.

Ceea ce a fost, însă, esențial în tot acest demers a fost „planul din Planul Marshall”. (Daniel S. Hamilton) „Europenii aveau nu doar datoria de a spune cum vor cheltui banii, ci trebuia să o facă împreună!” Ideea americană de cooperare, de refacere pornind de la oameni, prin economic spre politic, adică de jos în sus, ideea de anulare a frontierelor de tot felul pentru a obține prosperitate și stabilitate politică, toate acestea au ridicat Europa prin propria cenușă, adică din luptele intestine, vechi de când continentul.

Refacerea după 1989?

Să ne amintim că țările est-europene au ieșit din regimul totalitar în diferite etape de descompunere economică, cu un sistem monopartidist și o cultură juridică pe măsură. Plecarea soldaților sovietici și înlocuirea liderilor comuniști nu aveau cum să rezolve toate crizele produse de patru decenii de centralizare și control. Ca urmare, totul trebuia refăcut, reașezat pe alte principii, cu o altă cultură economică, instituțională, societală chiar. Care, ea însăși, trebuia inventată și învățată. Stăteau mai bine decât vestul Europei după război? Da și nu. Da, incomparabil, dar nu, de îndată ce în fața lor s-a ridicat cortina cu Criteriile de la Copenhaga, criterii obligatoriu de îndeplinit de către orice aspirant la integrarea europeană.

Țărilor proaspăt eliberate li se cerea, de pildă, stabilitatea instituțiilor. Logic, democratic, elementar. Dar cum să dobândești așa ceva înainte să ai instituții, sau în timp ce tocmai le creezi, împotriva conservatorilor din fiecare țară, împotriva tradiției recente, a inerției și chiar a propriei cunoașteri aproximative a modului în care aceste instituții ar trebui să funcționeze? După ce reguli? După unele ce trebuiau descoperite și integrate în sistemul social, în cultura locală, în obișnuințele societății. În loc de a fi lăsați/ajutați să le descopere între valorile de acasă, aceste țări (nu societăți!) au primit acquis communautaire, care trebuia adoptat deseori înainte de a-i înțelege efectele sau consecințele. Nu e de mirare faptul că primul efect a fost destructurarea sistemelor juridice prin includerea mai multor conflicte de legi decât reglementări propriu-zise. Dacă adăugăm și sentimentul că sistemul a fost impus din afară, mai cu seamă în societăți care plătiseră cam greu eliberarea de impunerile din afară, vom ajunge în pragul primului rezultat palpabil: refuzul, negarea, discocierea de un proiect pe care l-au așteptat decenii la rând, dar care acum, dezbrăcat de mituri, nu era ceea ce păruse a fi.

Concomitent, Criteriile de la Copenhaga cer țărilor candidate să aibă o economie de piață funcțională. Ideal, dar cum ar fi posibil după patru decenii de economie mai mult sau mai puțin centralizată, în care proprietatea privată însăși era un lux, dacă nu cumva dispăruse? Cum să creezi norme de piață și, mai ales, comportament de agent economic unor oameni obișnuiți cu firmele de stat, reglementate și controlate de partid? Evoluția aceasta cere timp, susținere și rezultate certe, care să consolideze reformele. Să nu uităm forțele interne care făceau orice pentru a-și menține influența și accesul nelimitat la resurse. În acest context, principiul concurenței era — și este, încă, în multe domenii — unul exotic, greu de tradus, imposibil de asumat. Politizarea și personalizarea puterii rezolvau totul mai simplu, intraseră deja în obicei.

Nimeni nu spune că această situație ar fi trebuit să continue! Nici să se prelungească prea mult. Dar nu putem să nu observăm că țărilor central-est-europene li s-a cerut o reformă de sus în jos, de la juridic și politic spre economic, câtă vreme evoluția firească e tocmai una inversă. Ține de refrenele istoriei UE faptul că s-a pornit de la integrarea economică și nimeni nu le-a cerut criterii de performanță democratică sau de drepturile omului! A cere legislație înainte ca societatea să-și pornească motoarele economice și să-și redefinească propria identitate, respectiv rețea de comunicare socială, înseamnă a ignora total dezvoltarea unei societăți. Dacă cerințele mai sunt și adresate național și condiționează alocarea de fonduri de pre-aderare sau deschiderea negocierilor, pare că ne aflăm exact la antipodul filosofiei Marshall. Este, până la urmă, o chestiune de leadership: unii privesc în propria ogradă cu ceasul pe mână, alții pe harta planetei. Iar efectele nu întârzie să sancționeze perspectiva distorsionată! De regulă, însă, efectele intră pe nota de plată a celor ce trebuiau ajutați… Planul Marshall a reușit, integrarea europeană încă nu!

LĂSAȚI UN MESAJ