Pirații din… Europa

132

Pirați, corsari, haiduci, partizani, briganzi… Cu toții ne-au atins orgoliile și sacul cu principii! Pe fiecare în parte l-am criticat aspru și l-am admirat în tăcere… Ne-am recunoscut în lupta lor ori de câte ori ne-am simțit mici și neajutorați, pentru ca apoi să-i detestăm și să ne redefinim pe partea virtuoasă a lumii. Dar filmele, literatura scrisă, baladele și site-urile turistice nu ne lasă atât de ușor să mergem mai departe nepăsători! Pirații revin în memoria noastră activă cu încrâncenarea care le e tipică și cu forța simbolică a revanșei pe care o căutăm zilnic, fără să vrem să o recunoaștem. Cu cât frustrările personale ori sociale sunt mai profunde, cu atât mitul corsarului fără teamă ne încarcă imaginația și speranțele… Am vrea să fim ca ei dacă nu s-ar pune problema responsabilității și a interdicțiilor sociale. Și atunci ne ascundem în basm…

De prin astfel de povești au început să iasă noi „generații” de pirați. Inițial în Suedia, aducând un iz de vikingi, apoi în Europa și în lume. Sunt cunoscute peste 30 de partide în Europa care își spun „Pirați”, active sau doar mocnind, înregistrate ca atare sau funcționând în regim de ONG, candidând în alegeri locale sau chiar naționale și europarlamentare. De la o țară la alta, curajul, tradiția, agenda împing în spațiul public un grup mic, dar compact de activiști cu revendicări cumva ciudate pentru publicul „de modă veche”. Totul pornește de la internet și „navighează” spre drepturi civile, guvernare, libertate. Deocamdată au puțini susținători, cu atât mai puțini votanți, dar, prin prisma programului lor, un viitor asigurat. Noii vikingi se adresează unui public de nișă, deocamdată, tocmai pentru că majoritatea generațiilor de votanți aparțin, biologic, unui alt timp cultural. Dar timpul lucrează și, treptat, va așterne un alt model de gândire și de raportare la societate. Atunci, rolurile politicienilor, guvernanților, procedurile lor, chiar teoriile clasice ale politicii vor avea de acceptat modificări profunde. În termenii lui Maurice Duverger, „relația între guvernanți și guvernați” — care este procesul politic — se va rescrie în alt cod. Extinderea, radicalitatea modificării acestuia depinde foarte mult de tipul de comunicare politică pe care o practicăm (sau nu) astăzi, călăuzind spre reforme graduale sau de tip vijelie.

Pirați… și pirați

Trebuie să spunem încă de la început faptul că navigarea se face pe ape virtuale, electronice, deseori tulburi (precum politica), învolburate (precum lupta pentru păstrarea privilegiilor), cu mijloace inegale. Dar totul recapitulează eternul schimb de generații: unii bine instalați în fotoliile lor, privind cu superioritate, deseori cu dispreț, sunt provocați, criticați și, în cele din urmă, înlocuiți cu unii care propun un alt orizont de interpretare a lucrurilor, un alt comportament, altă geografie a limitelor puterii. „Crima” nu mai este una fizică, ci în termeni de autoritate (lezmajestate?), de exercițiu al puterii. Prizonieratul este, corelativ, mult mai greu de suportat, ducând la crize de neadaptare și idiosincrazii de esență. Iar, ceea ce este mai important, miza nu mai constă (direct, nemijlocit) în bunuri materiale, mobile sau imobile. „Prada” o constituie setul de valori fundamentale ale societății postmoderne, accentul pe un anume tip de relații sociale, pe o nouă înțelegere a locului nostru în universul cunoașterii. Iar bucata de piele neagră nu mai stă pe ochiul tâlharului, ci se revelează, în deplinătatea exercițiului ei, pe chipul și atitudinea vechiului stats-quo.

Cum majoritatea „piraților” politici la care ne referim se revendică de la „Piratpartiet”, partidul piraților din Suedia, ne uităm la Programul de Principiu al acestuia spre a identifica din start prioritățile! Astfel, se vorbește despre acordarea accesului liber și nelimitat al tuturor oamenilor la informație, la inovațiile culturale și tehnologice, spre a se putea bucura în timp util de binefacerile progresului cunoașterii, dar și de avantajele pe care informația la zi le promite pentru nivelul de trai, dar și pentru statutul indivizilor în societate. Această răsturnare de situație urmează a se întemeia pe două condiții: „statul să înceapă a se încrede în proprii cetățeni, arătându-le mai mult respect și oferindu-le mai multă libertate”; respectiv, „societatea să folosească, iar nu să abuzeze de instrumentele de informare pe care le-a dobândit”!

Schimbarea de atitudine pe care noii pirați speră să o inducă în societate își află originile într-o tristă constatare a sociologilor și psihologilor ultimelor decenii: societățile s-au atomizat atât de mult încât oamenii nu mai au încredere unii în alții, încep orice demers cu suspiciune și, de cele mai multe ori, fiind la rândul lor tratați cu îndoială, realizează doar parțial ceea ce și-au propus, abandonează, intră în depresii prin sentimentul de neajutorare și luptă în zadar. Ca urmare, „reconstrucția” emoțională a societăților ar fi punctul arhimedic al revigorării societății contemporane, bazată pe prezumția de bune intenții, de dorință de a participa, de a construi, de a aduce plus valoare.

Consecințele acestor reevaluări ar genera profit de pe urma noii tehnologii a informației, care, prin canalele puse la dispoziția majorității oamenilor, le-ar oferi argumente, instrumente, tehnici de sporire a încrederii în sine, corelativ în ceilalți, o extensie a sferei libertății de care să aibă curajul să se bucure și înțelepciunea să o primească în viețile lor. Oameni astfel eliberați de constrângerile necunoașterii, ale limitelor impuse de ceilalți sau de teama de necunoscut ar interacționa mai ușor și ar înțelege că stă în puterea lor să-și controleze existența, inclusiv prin monitorizarea relației cu guvernanții.

În acest punct ar intra în viețile lor „democrația lichidă” sau „delegativă” (Guillermo O’Donnell). Aceasta relativizează foarte mult delimitarea sus-menționată a lui Duverger, oamenii ajungând să aleagă între a juca un rol activ sau pasiv cu privire la oricare dintre problemele zilnice ale guvernării. În comparație cu democrația reprezentativă, în care cei aleși ar trebui să lucreze în numele și cu susținerea votanților, în varianta delegativă rolurile se pot inversa oricând, votatul alegând să aibă un cuvânt de spus cu privire la un tip de problemă. Cum suportul variază de la o problemă la alta, nimeni nu se mai poate considera reprezentant pe termen lung, nici măcar pe un orizont previzibil. Lichiditatea delegării constă tocmai în faptul că participarea cetățenească ocupă un spațiu tot mai amplu în registrul vieții publice. Și, cum timpul ne presează, iar amploarea problemelor ar bloca orice astfel de scenariu, noii pirați pun tehnologia informațională la lucru!

Accesul la informația utilă trebuie să fie liber și garantat! Aceasta presupune nu doar infuzie de știri cu caracter variabil sub aspectul veridicității sau operativității! Se are în vedere accesul la informația reală. De aceea, pirații militează pentru reducerea monopolului informațional, al drepturilor de copyright și al protecției asigurate de patentele pentru inovație. Premisa lor este că informația e un bun comun, în timp ce legislația în vigoare, precum și cutumele care ne țin prizonieri determină accesul selectiv la selecții de informații.

Odată obținută posibilitatea de a accesa informație utilă, cetățenii care se doresc activi în planul treburilor publice ar fi în măsură să controleze on-line deciziile guvernanților, să le evalueze, să determine modificarea acestora în concordanță cu nevoile și așteptările sociale. Aceasta ar fi e-guvernarea, o transparență decizională și managerială mai aproape de democrația directă decât de obișnuita conducere reprezentativă.

În egală măsură, prezumtivul simț civic ar urma să se întărească prin educație și să consolideze protecția sferei private, a informațiilor personale, a comunicațiilor zilnice, telefonice sau prin internet, reducând proporțional cenzura, supravegherea din partea sferei politice. Consecutiv, pirații ar promova legi noi în materia protecției proprietății intelectuale (mai restrânsă, dar mai fermă acolo unde se impune), susținerea micilor întreprinzători, a libertăților civice, eliminarea unui mare număr de taxe, dar și un control mai eficient al actelor de corupție. Cum? Prin același pariu al e-guvernării, al scoaterii la lumină a deciziilor prin intermediul spațiului on-line.

Cum e și firesc, aceste partide sunt adversare ale birocrațiilor naționale, respectiv a celei a Uniunii Europene, față de care au o atitudine sceptică spre radicală. Totuși, dimensiunea pozitivă a acestor grupări o conferă decizia de a-și promova inițiativele din interiorul sferei politice, și nu din afara sistemului! Multe dintre ele au reușit deja să aibă reprezentanți în consiliile locale — Germania, Marea Britanie, Elveția, Islanda, Cehia, Croația, Austria, Finlanda — sau chiar în parlamentele naționale — Cehia (22), Germania (45), Islanda (6) —, respectiv în Parlamentul European — Germania, un parlamentar afiliat grupului Verzilor. Atunci și acolo unde se întâlnesc cu interesele populiștilor și cu criticile radicalilor de dreapta, devin izvor de inspirație pentru programe frecventabile. În toate celelalte cazuri, preferă să stea în fotoliul stângii moderate.

Tirania birocrației

Deocamdată șansele de succes ale piraților sut destul de mici, așa cum arată și rezultatele electorale. Statele moderne — o știm de la Max Weber — se constituie și susțin printr-un aparat birocratic impresionant, stabil și permanent preocupat de propria supraviețuire. Ca urmare, procedurile dezvoltate, clauzele fiecărui contract, labirintul decizional este în mâna lor exclusivă. Monopolul acestui labirint este, de fapt, fișa postului de birocrat. Spunea Max Weber: „politica se transformă într-o întreprindere în care lucrează cadre calificate în lupta pentru putere”. Tocmai această profesionalizare a „clasei birocraților” le-a conferit în timp accesul nelimitat la resurse prin stăpânirea instrumentelor de utilizare a resurselor și, totodată, prin capacitatea unică de a stabili prețul accesului la resurse. Indiferent dacă, în timp, majoritatea au fost finanțiștii principilor, clerici, umaniști nobilimea de curte sau juriștii de azi, stăpânirea secretelor de parcurs, ale hărții pe care se „navighează” în căutarea și utilizarea resurselor i-a determinat să înțeleagă unicitatea poziției lor sociale și, astfel, oportunitatea de a controla decizia politică tocmai prin invocarea unei proceduri sau a alteia, mai precis, a unui cost mai mare sau mai acceptabil al resurselor. Or, decizia politică ce nu poate fi implementată — fie ea bună sau toxică — este lipsită de autoritate. Sentimentul puterii metamorfozat în voluptatea de a domina beneficiarii deciziilor politice, dar și de a influența, dacă nu a impune, o anume decizie, acest sentiment va bloca, preț de câteva noi generații, transferul real spre e-guvernare, deci spre marginalizarea funcționarilor.

Tirania informației

Consecința monopolului birocratic ne duce spre ultima încăpere a piramidei puterii: informația. Politicienii manipulează, desigur. Dar instrumentele prin care ei reușesc să transmită ceea ce consideră a fi corect politic sunt funcționarii de un fel sau altul, presa aservită, agenții economici care le finanțează proiectul de guvernare. Spre a se menține la putere, întreagă această armată va oferi tipul de informație menită să pună în dificultate concurența, competiția, să deprime luptătorii înfocați, să securizeze drumul spre câștigarea viitoarelor alegeri. Informația nu este neapărat cunoaștere, ci imagine publică produsă spre a „vinde” un produs politic: un politician, un partid, o echipă. Ca urmare, se oferă albumul de fotografii, nu tratatul științific actualizat cu ultimele date (analizate) ale realității politice sau ale cercetării științifice. Povești trunchiate, false, îmbietoare sau epidermice… Se promite comunicarea spre a oferi, de fapt, iluzia informării, a participării la fluxul de știri și influență.

Și atunci vin pirații și cer e-guvernare, drepturi civile, libertate. Eliberarea de tiranii!

LĂSAȚI UN MESAJ