Pe când o singură universitate de stat în Timișoara?

840

În zilele care au trecut, s-au consumat trei evenimente ascunse parcă sub noianul de știri referitoare la evoluția epidemiei de COVID-19, la intenția de a interzice studiile de gen în universități ori la pensiile speciale. Aceste trei evenimente au fost următoarele: a) întâlnirea rectorilor celor patru universități de stat din Timișoara; b) absorbția Universității „Eftimie Murgu” din Reșița de către Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca; c) publicarea unui nou clasament internațional, în care, pe primele 1.000 de locuri, figurează doar două universități din România.

La prima vedere, între aceste trei evenimente nu s-ar putea stabili o foarte clară legătură. În realitate însă, asocierea celor trei evenimente este capabilă să anunțe evoluțiile din următorii ani, care — cred eu — vor marca mediul academic din partea de vest a țării (sau ar trebui să o facă).

După cum se știe, în Timișoara funcționează patru universități: (i) Universitatea Politehnica; (ii) Universitatea de Medicină și Farmacie; (iii) Universitatea de Vest; (iv) Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului. Recenta întâlnire a celor patru rectori ai acestor instituții de învățământ superior ar putea ori ar trebui să anunțe o viitoare fuziune, cu consecința nașterii unei (foarte) mari Universități din Timișoara? Cel mai probabil, nu. Proiectul unei unice Universități din Timișoara, care să se nască din fuziunea celor patru mai sus enumerate — proiect despre care s-a vorbit în timpul ministeriatului domnului Daniel Funeriu — nu mai este astăzi de actualitate, pentru motivul că nu este dorit de niciuna din conducerile celor patru instituții de învățământ superior, care populează mediul academic timișorean.

Omenește, pot înțelege această reticență. O eventuală fuziune ar conduce la suprimarea mai multor poziții de conducere, existente astăzi la nivelul celor patru universități mai sus evocate, ar determina dispariția unor catedre și, poate, a unor specializări, deci, implicit, a unor numeroase posturi didactice ori nedidactice. În plus, chestiunea gestiunii bugetului acestei viitoare unice universități timișorene scapă astăzi oricărei predicții, ceea ce alimentează scepticismul față de acest posibil proiect. Nu în ultimul rând, o eventuală fuziune ar spulbera identitatea instituțiilor absorbite.

Dincolo însă de frica resimțită față de un posibil scenariu al unei universități unice în Timișoara, odată consumat, proiectul ar putea aduce avantaje pe termen mediu și lung, pe care nu ai cum să nu le imaginezi. Unica „Universitate din Timișoara” — născută din fuziunea celor patru astăzi existente — ar fi, cu siguranță, una din cele mai mari universități din România, comparabilă cu Universitatea din București și cu Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. O astfel de Universitate ar poseda un patrimoniu material extraordinar, ar pune laolaltă întreaga cremă a intelectualității timișorene, ar atrage finanțări publice (naționale sau internaționale), dar și private, fără precedent sub aspectul cuantumurilor lor, ar îmbrăca forma unei corporații universitare, capabilă să livreze celor interesați programe de studii în (aproape) orice domeniu al științelor (exacte, tehnice, medicale, umaniste) și — deloc lipsit de interes! — ar ajunge cu rapiditate în clasamentul primelor 1.000 de universități din întreaga lume.

Desigur că, pentru a transpune în fapt un asemenea ambițios proiect, e nevoie de curaj, determinare, viziune și, nu în ultimul rând… generozitate. O generozitate care ar trebui să se manifeste față de interesul generațiilor viitoare, cărora Timișoara — acest formidabil oraș al vestului extrem al României — este obligată să le pună la dispoziție un învățământ superior de o excepțională calitate. Cele patru „mici universități” timișorene trebuie să înțeleagă faptul că, numai fuzionând, pot ajunge la grandoarea unei mari universități, în cel mai occidental sens al acestei din urmă noțiuni.

Alte universități din România au început să înțeleagă foloasele concentrărilor instituționale. De curând, Universitatea clujeană „Babeș-Bolyai” a preluat, prin absorbție, Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița. Deși pare izolată și, prin aceasta, lipsită de semnificații de mare amploare, această fuziune este una căreia, cel mai probabil, îi vor urma și altele. Gestul universității clujene este ilustrativ pentru trendul din următorii ani ai pieței academice românești.

Încet, dar sigur, marile universități din România vor deveni tot mai mari, iar cele mici (sau foarte mici) vor dispărea, absorbite fiind de cele dintâi. Scăderea natalității, competiția pe care marile universități vest-europene o fac instituțiilor similare din România și, nu în ultimul rând, o cerere tot mai vocală pentru calitate, venită din partea posibililor beneficiari ai serviciilor educaționale de nivel superior sunt doar trei din nenumăratele motive pentru care fenomenul de concentrare universitară trebuie acceptat, încurajat, stimulat și, la nevoie, impus instituțiilor de învățământ superior din România. Dacă universitățile din România nu vor avea inițiativă în această privință, alternativa nu va putea fi decât una autoritară. Ministerul Educației Naționale va trebui să gândească instrumente eficiente de constrângere a universităților, pentru ca acestea să-și asume pasul fuziunii, mergând până a le condiționa finanțarea de realizarea unui asemenea pas. Altfel, în 5–10 ani, cel puțin unele din universitățile României — care astăzi par încă infailibile! — vor deveni istorie.

LĂSAȚI UN MESAJ