1. Energizați peste măsură de rezultatul excelent din alegeri, PSD și-a asumat, mesianic și arogant, acest showdown între „cele două Românii”, o ciocnire violentă (simbolic) între „noi și ei”. Acest clivaj, atât socio-economic cât mai ales discursiv, este o constantă a societății românești încă din aprilie 1990, atunci când FSN se transformă în partid și participă la alegeri. E limpede, unii nu vor vota PSD nici dacă Dragnea ar salva cu propriile mâini bebeluși dintr-o maternitate în flăcări, alții vor vota PSD și dacă Dragnea ar incendia o maternitate. Polarizarea socială este, așadar, îmbrățișată de capii PSD: este o oportunitate de a-și ultra-fideliza electoratul, de a se victimiza până în punctul născocirii, fără zvâc creativ, a conjurațiilor iudeo-masono-soroșiste-multinaționaliste ce pasc pământul gras și multimilenar românesc.
2. Indiferent de aspectele juridice ale infamelor Ordonanțe, acest modus operandi grăbit, nocturn și mișel reprezintă un gest de o elucubrantă iresponsabilitate politică. Mai mult sau mai puțin coerent, corupția este principala otravă socială identificată de majoritatea populației pentru toate micro și macro problemele posibile. Un atac atât de direct la această sensibilitate față de simbolul corupție invalidează a priori toate apelurile tălâmbe ale PSD cu privire la o neînțelegere de proporții cosmice.
3. Acțiunea în galopantă pripă poate fi citită și în logica tribulațiilor de pe scena internațională. Trump scutură și demantelează orice urmă de predictibilitate și regulă a jocului politic. Coroborat cu valul furios de ultranaționalisme ce inundă Europa, momentul are o poetică perfecțiune iar PSD încearcă să călărească acest tunet fascistoid asurzitor. Trump e prea preocupat de ziduri, Marea Britanie se auto-chiuretează din UE, șoriceii PSD pot păpa în voie. Nu doar că pisica nu e acasă, e posibil ca pisica să fi murit.
4. Câteva cuvinte despre ideologii și actorii politici. PSD este un partid refractar, nereformat, ultraconservator; un pachiderm sălbatic cu raison d`etre doar în sine însuși. PSD nu are nicio preocupare pentru grupurile sociale defavorizate, în același timp duce cruciade discursive stângace (nu de stânga, PSD nu are nimic de stânga) împotriva multinaționalelor. Capitalul românesc (mare) e pur și suav, capitalul străin e o smoală pe ființa sacră a patriei. PNL pare din nou să nu fie în stare să capitalizeze politic situația. Mi-e greu să văd o oportunitate mai mare ca aceasta. Poate nu mă uit eu unde trebuie. USR este șovăielnic; ori se bâlbâie, ori doarme. Protestatarii sunt (și) tineri și multinaționali dar în același timp e plin de steaguri, de imnuri, parcă plutește și Tatăl Nostru prin aer. E și multă caterincă post-modernă, o defulare ce nu strică. Într-o analiză dialectică acest peisaj simbolic ar fi contradictoriu, aici îl voi numi doar particular pentru spațiul românesc.
5. Există riscul de a batjocori până la capăt nu foarte esteticii, nu foarte tinerii, nu foarte frumoșii și nu foarte liberii bătrâni ce protestează anti-Iohannis. Aici avem de a face cu inversul maximei hegeliene: prima dată ca farsă (glumițele de la proteste), a doua oară ca tragedie (ostracizarea violentă a bătrânilor ce votează pe „ulei și găleți”). Vorbele lui Iohannis sunt așezate fain pe ritmuri de blues, Floricica dansatoarea e acompaniată de Rage Against the Machine. Da, amuzant, dar râd cu jumătate de gură.