“Oamenii trebuie învăţaţi să citească”. Interviu cu scriitorul Matei Călinescu

600

Scriitorul Matei Călinescu (născut la 15 iunie 1934, la Bucureşti, mort la 24 iunie 2009, Bloomington, SUA) a părăsit România în 1973. A trăit în SUA. A fost profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana.A publicat mai multe cărți, dintre care:  Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, 1964; Aspecte literare, 1965; Eseuri critice, 1967; Eseuri despre literatura modernă, 1970; Clasicismul european, 1971; Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă, 1972; Fragmentarium, 1973), poezie (Semn, 1968; Versuri, 1970; Umbre de apă,1972), In Statele Unite a publicat Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch (1977), Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism (1987), Exploring Postmodernism (coeditare cu D.W. Fokkema, Amsterdam și Philadelphia, John Benjamins, 1988), Rereading (1993). Împreuna cu Ion Vianu a publicat în românește Amintiri in dialog (Editura Litera, 1994, ed. a doua, Polirom, 1998, ed. a treia, Polirom, 2005). La Editura Junimea a publicat Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale (2006). La Editura Polirom au apărut Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii (2002), A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii (2003), Portretul lui M (2003), Tu: elegii și invenții (2004), Cinci fete ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism (ediția a II-a, 2005),  Un fel de jurnal (1973-1981) (2006), Mateiu I. Caragiale: recitiri (2007). Din 2016, cărțile sale apar la Editura Humanitas (Spre România. 2000-2002. Jurnal inedit; Amintiri în dialog; Un fel de jurnal; Portretul lui M; Un alt fel de jurnal). Cartea sa cea mai importantă este considerată Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, 1969, ediția a IV-a, Ed. Humanitas, 2016.

Robert Şerban: Domnule profesor Matei Călinescu, veniţi dintr-o generaţie uluitoare de scriitori. V-au amintit mulţi prieteni: Nicolae Breban, Petre Stoica ş.a. Sorin Dumitrescu v-a amintit ca prieten al lui Nichita Stanescu…

Matei Călinescu: Am fost, în primul rând, foarte apropiat de Nichita Stănescu. Eram colegi de an la facultate, am făcut armata împreună. Am fost foarte bun prieten cu el şi cu o serie de amici de ai lui. Între ei, Petre Stoica, pe acea vreme reprezentantul la Bucureşti al revistei Steaua din Cluj, condusă de A. E. Baconsky. Ulterior Baconsky a venit şi el la Bucureşti; făceam un fel de cenaclu de poezie, cu Petrică Stoica, Nichita (uneori), Cezar Baltag, Mircea Ivănescu. L-am cunoscut atunci, de asemeni, pe Nicolae Breban. I-am citit cu mare interes Francisca, primul roman, de tinereţe, dar foarte solid în anumite părţi, cu pagini memorabile, deşi tema este depăşită azi. Îmi amintesc şi de Cezar Baltag, care s-a prăpădit acum câţiva ani.

R.Ş: Pe Leonid Dimov l-aţi cunoscut?

M.C.: Am fost primul care l-a publicat. Lucram la Viaţa Românească, redactor-şef era Şerban Cioculescu. I-am arătat versurile lui Dimov, i-au plăcut foarte mult şi am decis să facem un număr cu multe poeme ale acestuia. Apoi s-a lansat, s-a împrietenit îndeaproape şi cu Mircea Ivănescu, au scos volumul Amintiri.

matei-calinescu-1

R.Ş.: Rămânând în sfera literaturii: spuneaţi la un moment dat că un profesor de literatură (ceea ce sunteţi în Statele Unite de 33 de ani) înseamnă, de fapt, profesor de lectură.

M.C.: Literatura are doi poli: scriitorul şi cititorul. Scriitorul are, teoretic, o serie de drepturi şi obligaţii, ca şi cititorul. Primul drept fundamental al cititorului este de a nu citi, cum spune un scriitor francez contemporan, Daniel Pennac, în Comme un roman. Lectura este în primul rând un mod de petrecere a timpului care intră în concurenţă cu altele. Nu vorbesc de lectura de informaţie, necesară oricui, ci de cea personală. Lectura presupune şi un sacrificiu al orelor. Citirea unui roman umple anumite goluri dar, pe de altă parte, timpul nu se mai întoarce, e dăruit lecturii. Trebuie, deci, să existe un interes profund pentru ceea ce citeşti. Oamenii trebuie învăţaţi să citească: nu ştiu să o facă, deşi cunosc mecanica lecturii. Regula de bază este atenţia potrivită pentru textul parcurs. Dacă citeşti un roman poliţist nu trebuie să fii prea atent pentru că rişti să îl distrugi. Dacă citeşti Tolstoi trebuie să fii foarte atent: cuvintele contează foarte mult. Există şi o latură de plăcere: unii o simt, alţii nu.

R.Ş.: Care ar fi argumentele pe care le-aţi aduce unui spectator – ce are astăzi la îndemâna televizorul, o călătorie, un ziar -, să îşi piardă timpul cu o carte? Din păcate, în România, statisticile spun că tot mai mulţi cititori se bucură de dreptul de a nu citi. Stăm foarte rău.

M.C.: Dar totuşi mai bine ca în trecut.

R.Ş.: Asta dacă vorbim de trecutul apropiat, 10-15 ani. Mai de mult lectura era singura modalitate de evadare.

M.C.: În comunism era o situaţie specială. Am discutat-o în A citi, a reciti, comparând-o cu lectura în închisoare. Acolo, posibilitatea de a citi este o binecuvântare profundă şi necesară, o nutriţie spirituală. Odată ce nu mai eşti încarcerat, ai mai multe opţiuni. Sunt oameni care au o înclinaţie naturală spre acest tip de petrecere a timpului: scriitorii reali sau virtuali, oamenii ce vor să înţeleagă în adâncime unele texte. Istoria lecturii se împarte în doua perioade: cea a lecturii intensive, în care oamenii (re)citeau puţine texte (Biblia, texte religioase), şi cea a lecturii extensive, mai variată, de divertisment, care apare prin secolul XVIII.Oferta cărţii este foarte vastă. Există o vocaţie de cititor apropiată de cea de scriitor: citind, scriem acel text în minte – mai bine sau mai prost, mai repede sau mai încet. Această rescriere mentală presupune o anumită bucurie de a descoperi lucruri la care nu te gândiseşi. Este un proces mult mai complicat decât cel de lectură de pur divertisment. Ceea ce eu numesc paradoxul lui Nabokov, spune că o carte care merită să fie citită nu poate fi decât recitită. Nu poate fi citită propriu-zis, linear etc., e o chestiune de atenţie. Cititorul de vocaţie va citi cărţi care îi promit descoperiri psihologice, intelectuale, bucurii ale detaliului. Şi în marea poezie, şi în marea proză, divin este detaliul.

matei-calinescu-2

R.Ş.: Fiind un profesionist al cărţii şi lecturii, gândiţi-vă la câteva titluri de neocolit în viaţa unui om, peste care nu se cade să treci în viaţă. Ce cărţi v-au format?

M.C.: Cărţile m-au ajutat să îmi definesc o identitate intelectuală, o sensibilitate. Luând-o istoric: foarte tânăr, am citit cu mare vibraţie câteva piese de Henrik Ibsen. Apoi, Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde. În adolescenţă, cu reacţii mult mai complexe şi mai puternice, i-am descoperit pe Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, Demonii, Fraţii Karamazov, Lev Tolstoi – Anna Karenina, Război şi pace, care au avut un impact profund. L-am citit apoi pe Marcel Proust, care a rămas poate cea mai importantă influenţă în modul meu de a înţelege literatura. Teoria sa pe care o îmbrăţişez este că a citi nu înseamnă doar a citi un text, o carte, ci a te citi pe tine însuţi. În momentul în care proiectezi în text elemente, evenimente, impresii din propria viaţă, umpli cartea de sens personal şi ea devine aproape o experienţă de viaţă, o lectură de sine. Cred ca auto-cunoaşterea şi prin lentilele lecturii unui text important este benefică.

R.Ş.: Spuneţi în Amintiri în dialog: „Actul lecturii e unul în care, cu sau fără ştiinţa cititorului, se amestecă două minţi, se întrepătrund două conştiinţe: una absentă, scrisă, manifestându-se prin text, cealaltă vie şi prezentă, construind sensul textului. Acest amestec de minţi explică de ce o anumită contagiune de la text la cititor e inevitabilă”.

M.C.: Este inevitabilă şi contagiunea inversă, de la cititor la text: textul învie, începe să semnifice lucruri pe care autorul poate nu le-a bănuit niciodată. Există exemple celebre, de la Don Quijote-le lui Cervantes, care dintr-o simplă parodie a devenit o carte despre psihologia iluziei şi construcţiile nostalgice, ce acoperă o mare parte din existenţa noastră interioară şi imaginativă. Între text şi cititor este o relaţie biunivocă, se produc două tipuri de influenţe. Mă interesează foarte mult influenţa cititorului asupra textului: citindu-se pe sine, acesta face anumite selecţii în material, regăseşte anumite teme ale vieţii, conştiinţei, interiorităţii, chiar dacă nu sunt în text. Există goluri în text care îi permit să-şi regăsească propriile teme existenţiale. Atunci lectura îmbogăţeşte. Există însă diferite tipuri de personalitate şi lectură. Trebuie să fim deschişi şi toleranţi: impunerea unui canon este contraproductivă.

R.Ş.: Se poate să te opui canonului?

M.C.: Te opui spontan. Îmi povestea un tânăr englez că pentru el Shakespeare fusese distrus de faptul că fusese obligat să îl citească în şcoală. Manualul poate distruge. Uneori e foarte bine să nu apari în el, să fii citit din propria voinţă a oamenilor. Am scris la un moment dat o cărticică despre Mateiu Caragiale, deplângând faptul că este predat în şcoli.

R.Ş.: S-a făcut în urmă cu doi ani un sondaj în rândul criticilor români. Cartea lui Mateiu Caragiale Craii de Curtea Veche a ieşit cea mai importantă.

M.C.: Pentru criticii literari incluşi în sondaj! Dacă iei oamenii de pe stradă, nici nu au auzit de el. Cât despre elevii de liceu care l-au studiat, poate nu îl pun pe primul loc. În sondajele de acest tip din Anglia şi America, pe primul loc ca autor al celui mai important roman al secolului XX apare James Joyce: absolut ilizibil, dar cu un prestigiu extraordinar. După teoria mea, este, de fapt, re-lizibil. Joyce este un autor pentru cunoscători, e adevărat, dar cel mai mare. Ca şi Mateiu Caragiale.

R.Ş.: Simţiţi că s-au făcut compromisuri la nivelul scriiturii? Cartea e, până la urmă, o marfă. În lupta editorului, autorului, de a câştiga de partea lecturii cititorul ce priveşte la televizor – aţi simţit o schimbare de comportament în modul de a fi al autorului?

M.C.: Există o imensă diversitate de autori, talente, vocaţii, scopuri: cel care scrie ca să câştige bani şi să cucerească un public larg, cel care scrie pentru el (lucrurile nu stau chiar aşa), dificilul, perfecţionistul care scrie foarte puţin şi nici nu se gândeşte să trăiască din scris. Evident, există romancierul profesionist. Să îl luăm pe americanul John Updike: scrie cam o carte la un an şi jumătate, are o ştiinţă a scriiturii perfect stăpânită, o limbă foarte bogată, plină de metafore, pasaje extrem de evocatoare. Într-un fel, este şi poet. Romanticul german Novalis spunea că proza este cea mai înaltă formă de poezie. Updike scrie accesibil, are multe episoade erotice care s-ar putea apropia de pornografie, fiind însă foarte bine scrise. Cum spunea Harold Bloom: este un romancier minor cu un stil major. El tine totuşi ştacheta destul de ridicată: există multe grade mai jos, şi mai sus.

R.Ş.: Vă întreb pentru că un subiect constant în literatura româna este această neieşire în lume a prozei. O literatură defilează în primul rând cu proza.

M.C.: În primul rând, suntem o cultură mică, oarecum periferică. Numele româneşti nu au rezonanţa celor care vin din culturile mari, cu o tradiţie literară foarte bogată – franceză, engleză, germană, italiană. Avem o limbă de mică circulaţie şi o cultură fără o cotă propriu-zisă pe piaţa mondială a literaturii. Dacă numele nu are rezonanţă, trebuie ca textul să fie foarte convingător sau, poate, să existe o relaţie personală. Se pot atunci publica traduceri fără nici un ecou.

R.Ş.: De ce credeţi că de atâţia ani literatura română nu a reuşit să facă pasul pe care l-au făcut unii unguri, polonezi, albanezi etc.?

M.C.: L-a făcut în sensul existenţei unui Eugen Ionescu, scriitor francez cu o operă română deloc neglijabilă, despre care am scris o carte. În vederea unei bune înţelegeri a teatrului său, problematica legată de Ionescu este şi una identitară. Până la 40 de ani a avut o identitate de scriitor român. A dobândit ulterior una de scriitor francez, cu mare succes. Ca scriitor român ar fi avut oarecare succes dacă nu ar fi intervenit evenimentele istorice. Potenţialul lui în limba română era, teoretic, acelaşi ca şi cel în franceză însă, în realitate, ar fi fost diminuat de caracterul culturii române. Potenţialul în franceză a fost sporit de ecourile culturale ale literaturii franceze, o mulţime de implicaţii, trimiteri pe care spectatorul de teatru francez le poate percepe. Ar mai fi unii scriitori din Europa de Est care s-au afirmat.

R.Ş.: Acum trei ani a fost chiar un Nobeliat ungur, Imre Kertesz.

M.C.: El scrie şi în germană, ceea ce a contat foarte mult. La fel şi evreitatea sa, cred. Evreul este reprezentantul unui popor universal, internaţional, cu o istorie de mii de ani, care are în spate Cartea Fundamentală, Biblia. Creştinismul poate fi văzut şi ca erezie de mare succes şi răspândire a iudaismului. Faptul că vii din această cultură ridică interesul, rezonanţa numelui şi a textului este alta decât a unuia din Bulgaria sau chiar Cehia, Ungaria.

R.Ş.: Dacă ar fi să fiţi consultat de o editură americană în legatură cu un scriitor român care ar merita tradus, pe cine aţi miza, în proză şi în poezie? Cine ar putea avea succes dincolo?

M.C.: Ca proză, aş avea dificultăţi să fac recomandări. Din ce avem noi, aş spune Mircea Cărtărescu, tradus de fapt în engleză deja la o editură mică, New Directions. Sper să aibă ecou pozitiv, cum s-a întâmplat în franceză. Nu va fi o literatură de mare public, ci a unuia foarte limitat, interesat de Europa de Est, de poezie, de lumea comunistă. Ar fi interesante anumite jurnale şi mărturii din închisorile comuniste. De pildă, Lena Constante a apărut la University of California Press cu oarecare ecou la publicul care citeşte memoriale din categoria Soljeniţin. Cartea lui Mihail Sebastian a avut mare impact, fiind comparabilă cu jurnalul din război al lui Viktor Klemperer, găsit în Germania în anii ’90. E jurnalul unui evreu care a supravieţuit în Germania datorită faptului că era căsătorit cu o nemţoaică creştină.

Mai există o problemă: la noi în literatură anti-comunismul joacă un rol foarte mare, în vreme ce în Occident comunismul nu este total compromis. Au existat în Europa partide comuniste mari, cu sute de mii de membri. Nu toţi sunt criminali sau parteneri la crimă, ci oameni care s-au iluzionat, au gândit greşit, nu au vrut să vadă. Istoria e plină de astfel de lucruri; putem încerca să le înţelegem şi să le schimbăm treptat. Sunt convins că interesul pentru Gulag va creşte şi peste 20-30 de ani va fi studiat cu foarte mare atenţie şi sensibilitate. Şi Holocaustul a avut nevoie de timp. Între 1945 şi 1967, când a avut loc procesul lui Eichmann, la Ierusalim, nu s-a vorbit aproape deloc despre Holocaust. Au trebuit 22 de ani pentru a începe…

Acest interviu este o transcriere parțială a dialogului pe care l-am purtat cu domnul Matei Călinescu în cadrul emisiunii A cincea roată” (Analog TV), în anul 2006.

1 COMENTARIU

  1. Prin ’60 si ceva l-am avut la literatura universala,la Univ Buc ,era asistentul doamnei Zoe Dumitrescu Busulenga! La cursurile lor veneau studenti de pe la alte facultati din Buc ! Era SPECTACOL! L-am iubit toti studentii DUMISALE si cand am auzit ca „a ramas”in America,nu stiam sa ne bucuram sau sa plangem ca nu-l mai avem PROFESOR! Amintiri dulci…

LĂSAȚI UN MESAJ