Deși despre istoria recentă a Banatului s-a scris mult, încă au rămas albe destule pagini ale istoriei acestor locuri. Se cunosc fapte și întâmplări de acum două, trei sau chiar șase sute de ani, dar mai nimic din ce s-a petrecut sub ochii bunicilor și străbunicilor noștri în urmă un secol, de pildă. Poate că nu toate amintirile au fost consemnate, însă vremea trece și totul se estompează în mare grabă.
Provincia noastră dintre Mureș și Dunăre are o istorie atât de bogată, încât nu poate fi cuprinsă în câteva rafturi de bibliotecă, iar asupra apartenenței acestor locuri la statul român, destul de recent, la scara istoriei, închegat, planează încă mari incertitudini.
Timișoara a avut, de-a lungul vremii, o seamă de oameni importanți, care au încercat să ridice urbea și să o scoată de sub pecetea de cetate cu atribuțiuni strict militare, transformând-o într-un oraș cu viață socială și economică înfloritoare.
În acest episod vom evoca personalitatea unui adevărat patriot român, care a condus orașul un timp scurt, dar care a lăsat urme adânci pe drumul dezvoltării lui viitoare.
Un primar vremelnic, deși a a avut două mandate, al Timișoarei a fost avocatul lugojean Cornel Grofșorean, care a ajuns edil imediat în anii de după trecerea Banatului sub administrarea Regatului României.
Datele oficiale sunt destul de sărace și nu spun mare lucru despre viața acestui fruntaş bănăţean, luptător pentru drepturile românilor, deși a avut o activitate intensă ca publicist, sociolog, primar al Timişoarei, prefect de Timiş-Torontal, deputat, fondator al Institutului Social Banat-Crişana şi inițiator al curentului sociologic bănăţean.
Cornel Grofșorean a venit pe lume la 27 octombrie 1881, în localitatea Periam din colțul nord-vestic al județului nostru, care, cu un secol și jumătate în urmă, era o înfloritoare așezare de pustă cu nimic mai prejos decât orașele mai răsărite din împrejurimi. Părinţii săi erau originari din localitatea bănăţeană Comloşu Mare, întemeiată de coloniști veniți din părțile Olteniei. Există temeiuri de-a crede că și familia Grofşorean, cu numeroasele ei încrengături în tot Banatul de sud și de vest, şi-a avut rădăcinile dincolo de Carpați, ca mulţi bănăţeni, de altfel, în regiunea Novaci-Polovraci, migrând spre Banat în secolul al XVIII-lea, împreună cu alte familii de olteni.
Cel mai îndepărtat în neam se numea Nicolae, străbunicul lui Cornel, care a decedat la Comloşu Mare şi a fost căsătorit de două ori. George, bunicul lui Cornel Grofşorean, al patrulea descendent al familiei, s-a căsătorit cu Eva şi a avut cei mai mulţi copii, iar ultimul fiu al lui Nicolae, Petru, căsătorit cu Saveta, l-a avut pe Iulian.
Deşi era botezat ortodox, George Grofşorean a trecut la greco-catolicism la 23 ianuarie 1857, în prezenţa martorilor Antonie Apostol şi Nicolae Dvronca, moment considerat solemn şi precizat expres în Diarium, trecând apoi şi câţiva copii din cei zece pe care îi avea cu Eva Pesecan, soţia sa, la uniţi. După cum s-a văzut, aceştia nu erau foarte convinşi de noua confesiune, astfel că au revenit la ortodoxie după moartea tatălui lor.
Cei zece copii au avut, desigur, fiecare destinul său. Bunicul George Grofşorean (Gheorghe Grobşorean/Gropşorean), născut în anul 1826, este printre puţinii din familie evocat de nepotul Cornel:
„Bunicul meu, gospodar ţăran din Comloşu bănăţean, unde a fost primar mulţi ani de-a rândul, era unul dintre ctitorii bisericii unite. După moartea sa, însă, copii au trecut din nou la ortodoxie, încât un unchi al meu a fost preot ortodox, altul învăţător confesional ortodox. Astfel şi eu fiind botezat la Pesac la biserica ortodoxă".
Despre părinții lui Cornel, Ioan Grofşorean-tatăl şi Iulia Dogariu-mama, trebuie spus că au locuit în multe din localitățile bănățene, duși de îndatoririle de funcționar public ale seniorului Grofșorean. Acesta a început ca secretar (1880–1891) la subprefectura din Becicherecu Mare, prim-pretor la Bozovici (1899–1907), prim-pretor la Teregova (1907–1911).
Excedat de desele schimbări ale locului de muncă ale tatălui, care a obligat familia la multe peregrinări prin Banatul istoric, Cornel Grofşorean avea să noteze în jurnalul său: „Suntem ca ţiganii nomazi. După opt ani la Bozovici, tatăl meu a fost transferat aici (Teregova) ca jude suprem imperial şi regal”.
Chiar și după pensionare a fost chemat la datorie, la Bozovici, unde mai fusese odată prim-pretor: cunoştea regiunea, mediul, era familiarizat cu specificul locului. Acesta a constituit, credem, motivul „reactivării” sale. Când a preluat administraţia din Bozovici, fiul său era deja prim-pretor la Reşiţa. Tată şi fiu s-au înrolat în activitatea dificilă de reconstrucţie socială şi statală.
Cornel Grofșorean, asemenea părintelui său, avea să fie un alt nomad al plaiurilor bănățene, făcând școală, iar mai apoi având diverse slujbe, într-un lung șir de localități din acest areal geografic.
După studiile primare, în limba română, își face studiile medii, în multe orașe și în multe limbi, la Panciova, Becicherecu Mare, Lugoj, Sibiu şi Beiuş.
Cu diploma de bacalaureat în buzunar, se înscrie, la fel ca mulți tineri studioși ai epocii, la Facultatea de Drept la Budapesta. Urmează o licenţa în ştiinţe administrative la Academia din Oradea și doctoratul în științe juridice la Universitatea din Cluj.
Despre dragul de carte și de știință, în general, vorbește un episod din viața tânărului Cornel Grofșorean.
Fără a avea o nevoie imediată și doar din curiozitate tehnică, urmează cursuri de inginerie textilă. Nu se știe dacă le-a și absolvit sau dacă i-au folosit în viața ulterioară la ceva anume. Ele sunt însă o dovadă a curiozității sale pentru orice domeniu ce putea prezenta un interes.
Ca publicist a fost extrem de prolific, începând să publice în tinereţe în diferite ziare româneşti, nemţeşti şi ungureşti. Din 1910 începe să colaboreze la cunoscutul ziar lugojan „Drapelul”.
După ce trece cu brio examenul de accedere în avocatură, se stabilește, într-un final, la Lugoj, în anul 1913, unde își deschide propriul cabinet.
Dar viața tihnită nu avea să-i fie menită. După doar un an, în vara lui 1914, izbucnește Primul Război Mondial. Ca mai toți tinerii intelectuali ai împărăției bicefale, Grofșorean este mobilizat ca ofițer și trimis acolo unde se va dovedi că va fi cel mai fierbinte loc, pe frontul italian. Numeroasele sale fapte de arme aveau să fie evocate ulterior de câțiva subordonați. Un soldat din subordinea sa mărturisea după ani că dacă ar mai fi nevoie să mai plece la război, chiar la o vârstă avansată, ar face o asemenea nebunie doar împreună cu fostul său comandant Cornel Grofșoreanu.
Se întoarce de pe front odată cu dezbembrarea imperiului și se implică în mișcarea de emancipare națională a părților locuite de români din fosta monarhie multinațională.
Militează pentru unirea Banatului cu Regatul României mai cu seamă ca jurnalist ce publică în foile românești ale vremii, atât din Ardeal și Banat, cât și în România, dar și în ziarele de limbă maghiară sau germană din Ungaria.
A avut o prodigioasă activitate de jurnalist, contribuind inclusiv la înființarea unor ziare.
Ca marea majoritate a militanților pentru unire, nu putea să lipsească de la Adunarea de la Alba-Iulia, în calitate de reprezentat al Lugojului, la 1 Decembrie 1918. Începe să se implice în politica activă românească în noul înființat partid al lui Alexandru Averescu, Liga Poporului (devenit Partidul Poporului), care a fuzionat cu gruparea lui Octavian Goga din Transilvania și cu Uniunea Națională a Bănățenilor, avându-l în frunte pe A. Imbroane. Partidul se dorea a fi un răspuns hotărât la felul tradițional de a fi al partidelor istorice de dinainte de război.
După unirea cu România, Cornel Grofșorean a fost primul pretor român al Reșiței, iar în 1920, devine subprefect al județului Caraș-Severin.
Între 1921 și 1922 a fost primar al Timișoarei din partea Partidului Poporului, în 1926 fiind ales deputat de Timiș-Torontal și reprezentând interesele nănășenilor la București.
Între 1931 și 1932 este din nou primar al Timișoarei. În această calitate se ocupă de aspectul edilitar al oraşului, impunând noi direcții de dezvoltare urbană. În plan cultural se implică pentru a înzestra biblioteca oraşului cu opere reprezentative ale culturii româneşti şi universale, acestea lipsind în mare măsură până atunci. Deși bibliotecile erau destul de bine organizate, nu reflectau decât timid literatura în limba română.
Deși a avut numeroase realizări în cele două scurte perioade în care a condus Timișoara detractorii săi (da!, chiar și marii oameni politici și de cultură au adversari invidioși) nu au găsit altceva mai întemeiat să-i reproșeze decât faptul că vorbea poticnit în limba română. Într-adevăr Grofșorean mai stâlcea unele cuvinte mai moderne în limba română. De copil acasă a vorbit graiul bănățean cu arhaisme iar ulterior majoritea studiilor le-a absolvit în limbile maghiară și germană. Atât ca militar pe front cât și ca jurist în prima partea vieții a vorbit mai mult limba germană dar și maghiară; deci nimic neobișnuit pentru un intelectual al acelei epoci să scrie și să se exprime și în alte limbi. Asta nu-l face mai puțin român adevărat.
La 21 mai 1932 a fost înfiinţat Institutul Social Banat-Crişana, de către un grup de intelectuali bănăţeni conduşi de sociologul Cornel Grofşorean, primar al Timişoarei.
Preocupaţi de problemele Banatului în cadrul României Mari, iniţiatorii proiectului au dorit să găsească o formulă ştiinţifică, după modelul şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti, ca răspuns la aceste probleme. Aportul lor marchează un progres important, monografiile întocmite de echipa institutului, sub coordonarea lui Grofşorean, scoţând la iveală numeroase aspecte ale satului bănăţean, foarte puţin cunoscute până atunci, cu referire în special la problema depopulării. Rezultatele studiilor au fost publicate în Revista Institutului Social Banat Crişana (1933–1946), înfiinţată tot de Grofşorean, unde erau publicate studii de interes pentru zona Banatului.
Grofşoreanu a organizat o serie de anchete monografice în sate bănăţene (Belinţ, Sârbova etc.), care au scos la lumină realităţile socio-economice şi culturale ale satului bănăţean, analizate prin prisma cercetării ştiinţifice. Studiile astfel rezultate urmau să constituie o bază pentru luarea deciziilor politice şi administrative. Printre problemele abordate de Institut s-au numărat cea a depopulării Banatului, problema minorităţilor sau necesitatea transformării Timişoarei (lipsită pe atunci de o universitate) într-o capitală culturală.
Iniţial, Institutul a avut 45 de membri fondatori, atingând un maximum de 253 membri la apogeu. Printre membrii de seamă ai Institutului s-au aflat Iosif Nemoianu, V. Blăşianu (rectorul Politehnicii din Timişoara), Ioachim Miloia, Mihai Gropşianu, Victor Vlad, Emil Botiş, Sabin Drăgoi, Coriolan Băran etc.
Institutul a fost organizat în şapte secţii distincte, ce acopereau toate zonele de interes regional. În 1933 a foat înfiinţată o filială (un despărţământ) la Arad, cu secţiile medicală, culturală şi economică. Filialele din Satu Mare şi Oradea, precum şi secţiile din Caransebeş, Lugoj şi Oraviţa au rămas doar la stadiul de proiect.
Începând cu 1938, datorită Legii pentru Serviciul Social din 18 octombrie, institutul a fost încadrat, pentru scurt timp, ca regională a Institutului de Cercetări Sociale ale României. Din 1940 activitatea, în ansamblu, a Institutului se restrânge, dar se intensifică pe partea istorică, datorită refugierii la Timişoara a numeroşi profesori universitari din Cluj. Dar condiţiile grele de funcţionare, războiul şi cenzura politică au impus sistarea activităţii în anul 1945 şi desfiinţarea acestuia în 1948.
Grofșorean a susținut viața literar-artistică bănățeană, continuând să practice avocatura. A fost autorul a numeroase studii de cercetări socio-istorice și lucrări, apărute în volum, în care a tratat curentele social-politice ale vremii, situația politică și culturală a minorităților etnice, a făcut observații pe marginea unor monografii germane din Banat, a realizat o sinteză a problemelor istorice și socio-politice ale provinciei, toate la un loc alcătuind o operă reprezentativă.
Ilustrul om politic și sociolog bănățean se stinge din viaţă în 1940 și este înmormântat în cimitirul din Lugoj.
Ion Luca Ciomac, vechi colaborator, în scrisoarea de condoleanţe, îi scrie văduvei omului politic:
„Prin moartea sa, Banatul încearcă o mare pierdere pentru că dr. C. Grofşorean nu a fost numai un mare român, un mare om de cultură, ci și un bănăţean pe care altul în prezent nu-l poate înlocui. Cercurile noastre încearcă o pierdere ireparabilă şi va trece multă vreme până când se va putea forma un om de talia, de gândirea şi de sufletul său”.