Nici Iohannis, dar nici Dragnea

81

Tema presantă a acestor zile de august este necesitatea absolută a opririi războiului româno-român, care face ravagii de prea multă vreme. Cum procedăm? De unde începem? Şi, mai ales, cu ce continuăm? Manifestaţiile antiguvernamentale şi anti-PSD care nu se mai termină în Piaţa Victoriei de aproape doi ani au totuşi o justificare. Justificarea se numeşte „Liviu Dragnea”, preşedintele PSD, deja condamnat de două ori, o dată definitiv şi a doua oară în primă instanţă. Celor care au trăit în România în ultimii 50 de ani Liviu Dragnea le aminteşte brutal două personaje politice: Nicolae Ceauşescu şi Adrian Năstase. Gorbaciovistul Ion Iliescu a fost parcă mai perestroika şi mai glasnost decât Ceauşescu şi Năstase. Deşi posedat încă de tânăr de morbul puterii, nu s-a comportat ostentativ, ca un veritabil dictator.

Cele vreo trei milioane de voturi obţinute de PSD nu justifică şi nu explică puterea enormă, dizgraţioasă, excesiv de iritantă, pentru foarte mulţi, pe care Dragnea o are şi o exercită la vedere asupra PSD şi asupra guvernului României. Reacţiile deplasate, în oglindă, ale preşedintelui Klaus Iohannis (participare la miting, sprijin pentru miting neautorizat, cereri neputincioase de demisie adresate primului-ministru), susţinut, se spune, de SRI, pot fi înţelese într-o oarecare măsură. Puterea lui Liviu Dragnea nu se poate explica prin bani, ci doar prin foarte mulţi bani. Pentru că întreţinerea unui partid, mai ales cel mai mare partid, cere foarte mulţi bani. Ca şi campaniile electorale, mai ales cele câştigate cu doar vreo trei milioane de voturi atunci când pentru demiterea lui Traian Băsescu în 2012 au votat 7,4 milioane de români. Pentru PSD au votat foarte mulţi pensionari, funcţionari de stat, alte categorii dependente, care nu produc, dar costă foarte mult de la bugetul general (autostrăzi nefăcute, şcoli şi spitale neconstruite, învăţământ în decădere, diminuarea dramatică a serviciilor medicale, dublată de plecarea medicilor şi a altor cadre medicale…). Pensiile speciale ale celor care au ţinut şedinţe de partid unic până în 1989 sunt la locul lor. Dar, pe lângă abuzarea bugetului de stat în scopuri evident electorale încă de pe vremea guvernului Victor Ponta, au mai fost şi imensitatea campaniei electorale conduse de „jupânul” Dragnea, cu televiziuni obediente până la lehamite, deplasări în toată ţara, mitinguri peste mitinguri, mese peste mese, care toate trebuie să-l fi costat foarte mult pe preşedintele PSD. În plus, PSD a fabricat „din cuţite şi pahară”, cu mulţi bani, evident, un partid pe care l-a băgat în Parlament, ALDE, cu Tăriceanul său, atât de util ca să întreţină confuzia liberală. Tăriceanu a mai fost, de altfel, canişul PSD câţiva ani în care a condus, sub preşedinţia Băsescu, un guvern liberal minoritar sprijinit de PSD.

Cum şi-a „cumpărat” Dragnea PSD-ul — partidele, în general, se cumpără stingând datoriile anterioare —, cu ce bani întreţine acest mamut (în afară de cotizaţiile pe care nu le prea ia nimeni în serios)? Cât şi de când este grup economic organizat cel al teleormănenilor care infestează azi guvernul României? Nimeni nu ştie cât au costat şi cine a finanţat alegerile din 2016. Tot felul de întrebări şi mirări la care Klaus Iohannis şi SRI-ul subordonat nu au alt răspuns decât manifestaţiile din Piaţa Victoriei. Cam subţire, cam neserios, cam naiv.

PMP-istul lui Băsescu, pardon, al lui Tomac, Robert Turcescu, a avansat o cifră a coloraturii teleormănene a actualei guvernări PSD. Iar cifra lui e din timpul brăileanului Mihai Tudose. Într-o declaraţie pentru psnews.ro (15 octombrie 2017), deputatul Turcescu a vorbit despre cei nu mai puţin de 80 de oameni din Teleorman aduşi de Dragnea în diverse poziţii importante din partid şi din guvern : „o redeseare a hărţii de influenţă şi putere în interiorul PSD”. Bogdan Chirieac l-ar fi identificat şi pe sociologul de casă al PSD, Marius Pieleanu, ca teleormănean. După ultimele estimări, originarii şi „înfeudaţii” lui Dragnea din Teleorman ar depăşi, cu guvernul Dăncilă, 100 de oameni. Ceea ce înseamnă că guvernul României, care se pregăteşte să preia preşedinţia UE la începutul anului viitor, este un redutabil guvern judeţean. Judeţ de câmpie. Şi foarte sărac.

Este cumva de înţeles de ce Bruxelles-ul şi Germania nu sunt deloc fericiţi cu un asemenea guvern tribal la preşedinţia UE. Şi de aceea diaspora poate fi stimulată, fie şi de formă, încă nu e clar de cine şi cum, să vină, ca altădata minerii, să „facă ordine” la Bucureşti. Ce e mai greu de înţeles este ambivalenţa SRI, cel care s-a dovedit foarte capabil să gestioneze dosare „grele” în vremea (apusă) de glorie a DNA sub Laura Codruţa Kövesi, dar care se arată incapabil să descâlcească afacerea teleormăneană Tel Drum, cea care pare să stea la baza mai multor campanii electorale câştigătoare ale PSD.

Prin numirea fostei sale subalterne teleormănene, Viorica Dăncilă, Liviu Dragnea a insultat grav toată România, cu personalităţile ei, cu oamenii ei bine şcoliţi, realmente calificaţi, harnici şi cinstiţi. E foarte probabil ca Liviu Dragnea să fie sfătuit şi manipulat de nişte veterani ai nomenclaturii comuniste care urăsc România democratică şi capitalistă pentru că ei au servit toată viaţa în România comunistă, doar pensiile speciale şi le iau de la capitaliştii cei monstruoşi. Dar asemenea influenţe nu explică totul. Un astfel de guvern în bătaie de joc, un asemenea dictator penibil, mediocru par mai degrabă să servească nişte interese străine, care ţin să înjosească deplin România. Vehemenţa cu care sunt atacaţi PSD, Liviu Dragnea, guvernul Dăncilă de oameni ataşaţi evident intereselor vestice, economice mai ales, dar şi civilizaţionale, în cazul unora dintre critici, nu poate decât să dea serios de gândit observatorilor neutri. Care sunt deci adevăratele susţineri nevăzute ale lui Dragnea şi ale PSD-ului actual?

PSD şi guvernul său, fals de stânga, care ocupă impostor locul unui partid conservator adevărat, sunt conduse autoritar de un individ mult sub nivelul unor lideri estici zişi iliberali, cum sunt cei din Grupul de la Vişegrad. PSD şi Dragnea au televiziuni de casă parcă integrate direct în partid şi reprezintă o forţă retrogradă, fals naţională, periculoasă şi toxică pentru România, aşa cum a fost şi PDL-ul lui Băsescu timp de zece ani. Atât PSD-ul, cât şi PDL-ul (azi PNL) sunt partide oportuniste, răspunzând perfect definiţiei date de Dimitrie Gusti („partidul oportunist nu urmăreşte a convinge, ci exclusiv succesul cu orice preţ şi prin orice mijloc. Sunt cinci metodele pe care oportuniştii le întrebuinţează cu toată virtuozitatea pentru a-şi impune voinţa: 1) arta de a seduce, a se insinua şi a plăcea; 2) arta de a corupe; 3) arta de a calomnia, a minţi şi a mistifica; 4) arta de a intriga şi, în sfârşit, 5) arta de a teroriza. Cine stăpâneşte aceste cinci elemente ale propagandei oportuniste este un desăvârşit artist, este perfectul om politic”).

Dar e clar că alternativa la Liviu Dragnea şi PSD+ALDE-Tăriceanu nu sunt nici Klaus Iohannis, nici Dacian Cioloş, nici PNL-ul condus de Ludovic Orban, în fapt de pedelistul băsescian Vasile Blaga, nici USR-ul de laborator inventat de globalişti prin forţe interne iresponsabile, şi cu atât mai puţin PMP sau UDMR. Scena politică, Parlamentul sunt blocate de partide şi de oameni politici prefabricaţi, controlaţi, artificiali, fără legătură cu presupuşii lor alegători. O situaţie cu adevărat tragică. Dar oameni de valoare şi patrioţi mai sunt în România în afara recrutaţilor dubios. Ieşirea României din războiul româno-român nu se poate face decât prin alte partide şi alţi politicieni, forţe libere şi servind interesele reale ale ţării. Foarte probabil însă, actuala clasă politică va mai juca o comedie — ultima — înainte de dispariţia ei definitivă: formând un guvern de uniune naţională. Pentru că „Europa e cu ochii pe noi” şi ne găsim în anul Centenarului Unirii…

LĂSAȚI UN MESAJ