Necesar despre noile religii politice

46

Tematica — atât de complexă și, în bună măsură, de toxică atunci când ea declină în realități instituționale — corectitudinii politice începe să devină o prezență tot mai distinctă pe piața de idei de la noi (așa cum este ea — precară, mai degrabă). Una dintre aparițiile editoriale recente care problematizează condiția acestui fenomen de mare amplitudine este volumul profesorului ieșean Nicu Gavriluță dedicat Noilor religii seculare. Trei asemenea noi religii seculare, în opțiunea dlui Gavriluță: transumanismul, tehnologiile viitorului și corectitudinea politică.

Mai întâi, două vorbe despre perspectiva hermeneutică privilegiată în această carte — „perspectiva dominantă de analiză și interpretare a religiilor seculare pe care o propun în această carte este cea a lui Mircea Eliade. Conform istoricului român al religiilor, o bună parte a lumii moderne, ajunsă la «maturitate», uită de Dumnezeu. Ateii și indiferenții religioși fac posibilă o nouă «moarte a lui Dumnezeu» și chiar o uitare a «morții lui Dumnezeu». Și, mai mult decât atât: «avem de-a face cu o nouă ipostază a lui deus otiosus. În aceste condiții, așa cum a demonstrat magistral Mircea Eliade, mitul și religia nu mor. Ele doar se retrag la  nivelul profund al oceanului de visuri, dorințe, nostalgii și simboluri aflate în inconștientul nostru (personal sau colectiv). De acolo continuă să lucreze eficient, chiar și în viața celui mai secularizat om. La limită, miturile și ideile autentic religioase se pot camufla chiar și în reversul lor cel mai profund: religiile seculare»”.

Una dintre aceste religii seculare, așadar, una dintre formulele de „revers profund” (cel mai profund, în aprecierea domnului Gavriluță), este corectitudinea politică. Temei îi este alocat un întreg capitol din carte — iar referințe la ea se regăsesc, și problematizări în marginea acesteia, și în multe alte pagini din volum.

PC (Political Correctness) este un fenomen cu „origini care continuă să fie disputate și controversate”, dar cu efecte sociale — culturale, politice, mediatice, etice, comportamentale — numeroase. Una dintre aprecierile relativ recente cu privire la ce este PC — anume  o formă, deocamdată încă soft, de neocomunism — se leagă (ironia sorții?) de o referință pe care Nicu Gavriluță o oferă spre discuție cu privire chiar la originea acestui fenomen — și, de asemenea, la originea sintagmei în discuție. Eseistul ieșean investește referința pe care o dă chiar cu titlul de „cea mai plauzibilă explicație”. Este vorba, mai precis, despre faptul că această explicație despre originea PC „leagă sintagma de corectitudine politică de comunismul chinez timpuriu și preceptele lui Mao Zedong din articolul On Correcting Mistaken Ideas in the Party” (1929). Aici liderul chinez oficializează „lupta împotriva acestor idei incorecte și educarea membrilor întru linia corectă a Partidului”. O sintagmă înrudită, „perspectiva corect politică” apare la Lev Troțki, în Problemele Revoluției Chineze (1932). După anii 1930, termenul „corect politic” ajunge un loc comun al presei sovietice. Astfel, parcursul acestei sintagme începe în cercurile maoiste, de unde iradiază în reflexele staliniste.

Evantaiul tematic pe care îl surprinde eseul dlui Gavriluță în chestiunea corectitudinii politice include următoarele repere: Școala de la Frankfurt — prima instituționalizare a corectitudinii politice; corectitudinea politică eclipsează realitatea prin eufemisme lingvistice; corectitudinea politică în cinematografie; corectitudinea politică în universitățile americane; corectitudinea politică este selectiv anticreștină; de ce corectitudinea politică este o religie seculară? Argumentul pe care Nicu Gavriluță îl construiește în chestiunea răspunsului la întrebarea anterioară este puternic și demn de a fi ținut minte. Iar cartea domniei sale, în întregul ei, este o apariție editorială remarcabilă, despre care merită să se vorbească (și) mai  mult.

Cristian Pătrășconiu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ