„Mulți oameni se uită prin fereastră, doar că o fac ascunși după draperii” – Interviu cu scriitorul Silviu Dachin

360

„M-am născut cu un scop clar, dar necunoscut mie, în 2 octombrie 1972. De fapt m-au născut alții, care mai târziu s-au ocupat cu multe altele, în viața mea. Sunt căsătorit cu Oxana și avem o copilă faină, April. Am numit-o April, fiindcă a venit primăvara. De fapt e născută în septembrie. Am luat câteva premii literare, nu multe, vreo două, trei, câteva nominalizări, dar am pierdut diplomele, semn că trebuiau uitate. Sunt prezent cu câteva texte în vreo două antologii, pe care le-am dăruit cu siguranță cuiva… Singurul pe care l-am ținut minte e Premiul Național de Poezie „Mircea Ivănescu”, Sibiu, 2017, pentru volumul bilet în lojă, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2016. Cărțile publicate, în ordine cronologică, sunt: Răsfrângeri, Cluj Napoca, 2006, ed. Napoca Star; fetița cu crocodil, Timișoara, 2013, ed. Brumar; deasupra planetei un flutur, București, 2014, ed. Karth; bilet în lojă, Cluj-Napoca, 2016, ed. Grinta; bilet la lojă, antologie bilingvă româno-ebraică, Ierusalim, 2017” (Silviu Dachin).

Robert Șerban: Pentru cine mai publici poezie, când lumea abia de mai are timp să se uite pe fereastră sau să dea un like ori o inimioară pe Facebook? Contează cititorul sau poezia merge înainte şi fără el?

Silviu Dachin: Cititorii există. Mulți oameni se uită prin fereastră, doar că o fac ascunși după draperii, rareori după perdele, aproape niciodată cu fereastra deschisă. Poate că sunt puțini cei care mai cred că e ceva de văzut acum, dar e o forță interioară, în legătură probabil cu instinctul de conservare și mai în legătură cu nebunia numită speranță, care îi ține aproape de spectacolul de afară. Oamenii vor confort, iar poezia poate provoca adesea disconfort, pune întrebări, creează stări, merge, uneori, fără ocolișuri, spre o realitate de care ne-am ascuns, distruge protecția (adeseori falsă) și prea puțin își permite să vorbească despre cât de senin e cerul, cum miros florile, fluturii, dragostea etc. Fiindcă poezia e „un pic” urbană, iar percepția frumosului e alta. Public pentru puținii oameni care cred că mă citesc și care spun că le face bine ceea ce scriu. Pe unii nu îi cred când spun asta. Pe alții, nu am ce face, trebuie să îi cred. Public pentru cei care vor veni după mine. Cărțile pot fi dovezi că a existat viață pe Terra și înainte de nașterea lor, nu cumva să le treacă prin minte că sunt cei dintâi pământeni și să trăiască iar drama lui Adam și a Evei. Și a șarpelui… Public pentru fiică-mea.

În fine, recunosc, scriu și public pentru că a devenit felul meu de a fi, în care mă suport binișor și suport lumea, cu toate nenorocirile, răutatea și prostia de care dăm dovadă (eu și lumea). Unul dintre cititorii constanți ai poeziei mele sunt eu însumi. Orice poet are cel puțin un cititor.

R.Ș.: Că tot am zis Facebook, tu postezi pe FB, constant, poezii scurte, de 2–3–4 rânduri, ce par un fel de oglindă de buzunar a cotidianului. E o nouă specie, e o adaptare la realitatea virtuală, e o formă de ironie?

S.D.: Poezia de Facebook are ceva specific. Fiindcă se postează enorm pe Facebook și enormu ăsta e normalul, orice scrii urmează să fie îngropat sub un morman de cuvinte, al celor care au scris după tine. Nu știu dacă sunt utilizatori care citesc postări-fluviu. Poate doar câteva, care descriu ceva foarte interesant sau poartă semnătură cuiva mai special. Scriu foarte pe scurt fiindcă îl văd și îl înțeleg, fără să-l scuz, pe grăbitul care își bea cafeaua cu ochii lipiți de monitorul telefonului, în casă, în mașină, la semafor, în tren sau oriunde altundeva…

Pe Facebook, cum am mai spus, se îngroapă multă literatură bună. Eu chiar mă aștept ca într-o bună zi să citesc o carte cu textele mele, publicată de un necunoscut. Texte pe care eu le-am neglijat, dar care au refuzat să moară datorită indiferenței mele. Tocmai am dat vreo idee cuiva?

Ironie? Da, se poartă ironia, trăim pe un colțișor de post-modernism. Nu cred că trăim acolo cu ambele picioare, dar o legătură avem cu el. Auto-ironia, chiar.

R.Ș.: Tu mai ai timp pentru lectură? Ce cauţi să găseşti într-o carte, ce te ţine legat de o carte? Alegi după intuiţie sau prospectezi… piaţa editorială?

S.D.: Am întotdeauna timp pentru ceea ce-mi place să fac. Și prea puține activități se pot compara cu o seară liniștită, un ceai fierbine sau o bere rece și un roman, cum e Amantul colivăresei, de exemplu. Fiindcă cititul e interactiv, e participare. Primești și dai. O mare parte din ceea ce urmează să scriu, cred eu, își are drept sursă, trăirea din timpul citirii. Cred că asta înseamnă o carte bună, vorbesc de proză. Cu poezia e altceva. Mereu trebuie să re-învăț să citesc poezie. Mă lupt să nu judec textul. Într-o imagine plastică, asemenea unui biolog, încerc să mă bucur de parfumul, culoarea și ceea ce e frumos la o floare, fără a urmări tehnic obiectul floare. Și reușesc, de cele mai multe ori, fără să apelez la ceea ce am învățat referitor la tehnica scrierii sau citirii unui poem, fără să-mi imaginez cum aș fi scris eu, cum aș fi descris eu…

Cu alegerea cărților, datorită numărului mare de cărți bune și foarte bune, chiar am o problemă. Mereu apare un scriitor, nou pentru mine, sclipitor, de neratat, și felul ăsta de apariție am impresia că nu se va termina niciodată. În ultimul timp încerc să echilibrez dozele de lectură din autori străini cu literatură românească. Asta din rațiuni practice, poate vreau să scap de complexul românesc. Poate că, totuși, editurile ar trebui să fie ceva mai selective. Sau, poate, înainte de asta, poeții ar trebui să stea ceva mai serioși în fața poeziei.

R.Ș.: Şi apropo de ce te întrebam mai sus, ai descoperit, în ultimul timp, vreun autor sau vreo carte despre care vrei să povesteşti şi altora? Ceva-cineva memorabil?

S.D.: Am descoperit, redescoperit, poeți care nu mai sunt printre noi altfel decât poeți. E vorba de Mircea Ivănescu și Alexandru Mușina. Cu Mircea Ivănescu povestea e ceva mai lungă. Nu-mi amintesc bine dacă anul trecut sau acum doi ani, am fost nevrednicul câștigător al premiului de poezie „Mircea Ivănescu”, la Sibiu, așa cum era normal, într-un concurs/festival organizat de Artgothica, împreună cu Direcția 9. A cântărit mult pentru mine acest premiu, a fost în același timp o lecție dură. Fiindcă premiul s-a numit „Mircea Ivănescu”, fără să vreau, am încercat să mă compar cu Mircea Ivănescu, poetul. Imaginea a fost aproape de catastrofă. Dar, fiind înscris într-un program de master, la Facultatea „1 decembrie 1918”, din Alba Iulia, am avut posibilitatea să îmi aleg drept subiect pentru lucrarea de disertație „Personajul mopete în imaginarul poetic al lui Mircea Ivănescu” și, recitindu-i poezia, citind interviurile și cele scrise despre el de cei care l-au cunoscut, s-a adeverit vorba despre omul într-adevăr mare, care se dă la o parte pentru a nu face umbră ucigătoare în jurul său, disprețuind și descurajând, dimpotrivă, care îi hrănește pe cei din jur cu bunătate și înțelepciune. Am cunoscut un Mircea Ivănescu foarte diferit de imaginea pe care o aveam în minte, fidel poeziei sale (și femeii sale), adesea trist, dar mereu strălucitor. Cred că, studiindu-i viața și opera, am umplut un gol din trecutul și prezentul poeziei românești. A fost foarte benefic pentru mine.

Cu atât de sincerul și directul Alexandru Mușina lucrurile stau altfel. Încă nu îl cunosc bine. Sper să mă accepte ca prieten. I-am dat un friend request. Aștept.

R.Ș.: Mai toţi ştim, din proprie experienţă, ce minunat e să fii părinte. Taţi, în cazul nostru, al bărbaţilor. Dar care sunt micile/marile inconveniente ale acestei posturi? Care e partea frustrantă a paternităţii?

S.D.: Am devenit tată la 43 de ani, când nici nu mai visam la asta. Venirea lui April în casa noastră a schimbat aproape totul în bine, de la felul în care văd lumea, la planurile de viitor pe care le fac acum și chiar la planurile de viitor pe care mă pregăteam să le abandonez. Când mânuța aia mică îmi strânge mâna, într-un gest de dragoste ori într-unul de teamă, îmi dau seama că pentru copilul din brațele mele sunt un fel de garanție că totul e în regulă.

Legat de scris, acum îmi doresc mai mult ca oricând să scriu o carte pentru copii. O carte bună pentru copii…

Care e partea frustrantă a paternității?… Cel mai frustrant e faptul, cu rădăcini adânci înfipte în egoism, că nu poți fi și mamă. Glumesc, bineînțeles. Un aspect interesant, care are legătură, mai ales, cu tații de fete, e că nu le poți crește cum ai crește băieți. Și, cu toate că nu poți, te surprinzi încercând să faci asta. De obicei intervine mama și îmi aduce aminte că fata ei nu trebuie să se lupte cu zmeii, asta e treaba vreunui făt-frumos, care se antrenează în altă parte și în altă lume, fetița ei trebuind mai degradă să aibă apucături de Ileană-Cosânzeană

Am uitat să amintesc prin ce trec atunci când, Doamne ferește, trebuie să ajungem la spital. Nici nu vreau să mă gândesc la o greșeală a medicului… Și asta e partea „tehnică” a poveștii. Evident, sunăm prieteni și căutăm cel mai bun spital din țară și cel mai bun tratament. Dar mai este partea sensibilă a întâmplării, în care copilul îți spune „tati, vreau acasă”, iar tu trebuie să îi explici, cu stângăcia de rigoare, că nu ești chiar atotputernic și trebuie să-l lași pe nenea doctoru’ să-și facă meseria… Apoi totul se termină cu bine și copilul tău uită prin ce a trecut. Din fericire, cu April am fost la medic doar cu ocazia discutabilelor vaccinuri și o singură dată cu o problema care s-a rezolvat foarte repede. Mare parte din uriașa problemă se consumă doar în mintea mea.

R.Ș.: Cum te pregăteşti, ca locuitor al Albei Iulia, să sărbătoreşti Centenarul Marii Unirii? Vei intra în marea horă care sigur se va încinge în centrul oraşului? Vei flutura un steag tricolor? Vei scrie o poezie la temă?

S.D.: Nu știu cum va fi sărbătoarea de anul acesta. Totul se mișcă pe fondul nemulțumirii, al evenimentelor de neuitat din 10 august, în care tot Centenar și Unire ar fi trebuit să fie, pe murdăria tot mai publică a vieții politice românești, a neajunsurilor… Va fi o bucurie umbrită de toate astea. Nu mă voi minți, așa cum nu am făcut-o nici cu alte ocazii. Se aude, pe surse, că va veni multă lume în Alba Iulia. Orașul cred că va fi pregătit pentru a-i primi. Albaiulienii sunt oameni liniștiți.

Mie nu mi-au plăcut niciodată paradele militare, nu le-am înțeles rostul. În mintea mea sunt tot mai clare delimitările de patriotismul prost înțeles, naționalism, la fel de prost înțeles… Mi-ar plăcea să fie o sărbătoare liniștită, fără avioane de luptă zgomotoase, ceva asemănător sărbătorilor de odinioară, cu muzică din toate zonele țării, cu zâmbete largi și sincere, cu îmbrățișările celor chiar fericiți că Dumnezeu ne-a lăsat pe lumea asta, români. Îmi doresc plăcinte și cârnați, vin fiert, deși nu consum alcool, în locul plasticului luminos, hot-dogilor și fluviului de Coca-Cola care va curge cu siguranță. Până și artificiile sunt artificiale și, cu toate astea, constituie, pentru mulți oameni, principalul punct de atracție al sărbătorii. Dar cine sunt eu ca să judec toate astea.

Nu am un steag, am o eșarfă tricoloră. Voi merge în mijlocul oamenilor și voi încerca să îmi imaginez momentele cele mai fierbinți din istoria acestui popor. Și mă voi uita la fețele celor prezenți acolo, ca la fețele unor oameni dragi, spunându-mi că va fi bine, și binele ăsta nu va veni prea târziu. Voi fi prezent și absent în tot timpul ăsta.

Da, vreau să scriu poezie patriotică. Poate un volum de poezie. Când voi considera că oamenii sunt pregătiți să-o citească. Trăiască România!, astea vor fi primele cuvinte.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ