Într-o informație de presă apărută în luna septembrie a anului trecut, se insista asupra faptului că România rămâne, din păcate, pe ultimul loc în ceea ce privește ponderea populației educate la nivel superior. Concret, în țara noastră, doar 19% din populația adultă a ajuns în situația de a deține o diplomă universitară, ceea ce ne plasează pe noi, românii, la o distanță relativ mare de media europeană, care a ajuns la 35%. Articolul care vehicula această informație era scris într-o notă melodramatică, pentru că insista în a sublinia relația dintre numărul mic de licențiați și subdezvoltarea economică în care s-ar găsi încă România. Desigur că politrucii care ne conduc și care, de ani buni, cârmuiesc și destinele instrucției publice din această țară stăruie în a susține că numai o recuperare rapidă a acestui decalaj cantitativ va asigura României prosperitatea mult așteptată. În consecință, astăzi, teritoriul național este pur și simplu împânzit de tot soiul de universități (publice sau private), ce încorporează nenumărate facultăți și, bineînțeles, un număr (încă) record de locuri oferite tinerilor care — mulți, cu chiu, cu vai — reușesc să promoveze examenul de bacalaureat. Senzația pe care ți-o lasă fiecare vară este aceea de megafestival universitar, în care numai cine nu vrea nu-și găsește un loc de student în anul I. În logica acestei triste realități, politicile educaționale ale guvernelor de la București, indiferent de culoarea lor politică, au mizat pe cantitate și, prin urmare, au transmis în spațiul public ideea — nefericită, după părerea mea! — că, numai în condițiile formării unor întregi legiuni de licențiați, România va recupera decalajul cultural, civilizațional, social și economic, care o ține la distanță de alte țări, din Apus sau din Răsărit.

Ceea ce politrucii angajați în păstorirea educației naționale (superioare) nu sunt capabili să înțeleagă este faptul că tocmai pe cantitatea diplomelor universitare nu ar trebui să conteze în condițiile noilor realități tehnologice, sociale și economice cu care se confruntă întreaga lume. Zilele trecute, un prieten septuagenar (la care țin mult) îmi trimitea un studiu despre calificările universitare inutile sau de mic ori chiar de foarte mic interes pentru societatea viitorului apropiat (că pe cel îndepărtat aproape nimeni nu-l poate anticipa). În textul primit, se punea, printre altele, o întrebare: De ce ai mai menține zeci de facultăți ce pregătesc astăzi viitori filologi, sociologi, politologi, istorici sau filosofi, în condițiile în care sistemele de inteligență artificială vor ajunge, cât de curând, adică în mai puțin de 10 ani, să țină locul aproape tuturor celor care dețin sau urmează să dețină o diplomă universitară într-una din aceste specializări? La ce bun să generezi mii și mii de economiști sau de juriști, câtă vreme inteligența artificială înlocuiește deja, la scară ridicată, munca unui număr impresionant de contabili sau de juriști? Digitalizarea procedurilor judiciare sau a celor de organizare contabilă ori fiscală a firmelor (fie ele corporații sau simple prăvălii) îi face pur și simplu nefolositori pe cei care, astăzi sau în următorii ani, vor mai avea neinspirația de a urma o facultate de drept sau una de științe economice. Adăugați la aceasta și faptul că nici instituțiile publice nu vor scăpa de cruntul șoc tehnologic reprezentat de informatizarea procedurilor pe care aceste instituții, la rândul lor, sunt ținute să le parcurgă. Or, enormele baze de date, stocate pe platformele digitalizate cu accesibilitate ridicată, precum și algoritmii analitici informatizați, capabili să genereze sinteze, analize și chiar soluții la o serie întreagă de probleme (în domenii precum contabilitatea, fiscalitatea, dreptul, managementul public sau strategic, introspecția socială și chiar antropologică, traducerea simultană în două, trei sau mai multe limbi a unui text, calculul matematic de înaltă precizie, analiza fizică sau bio-chimică a unui număr din ce în ce mai mare de substanțe sau structuri, organice ori anorganice) îi fac pur și simplu inutili pe cei mai mulți dintre viitorii licențiați ai lumii în curs de (re)formare. Simt și știu că multora le este frică să (se) confrunte (cu) această crudă și, oarecum, nedreaptă realitate ce redefinește, structural și funcțional, lumea, pentru că pur și simplu cei mai mulți dintre noi nu suntem capabili să ne adaptăm la ea. S-o recunoaștem! Pentru mulți dintre cei trecuți de 40 de ani este aproape imposibil să se (re)adapteze la noile realități tehnico-socio-economice. Nici măcar Toffler nu a reușit să anticipeze ceea ce am început să trăim, îndeosebi după anul 2000, deși capacitatea de predicție a acestui genial futurolog nu cred să fi fost depășită de mulți alții din generația lui de intelectuali.

Care ar fi soluția? O recalibrare cantitativă și, totodată, calitativă a întregului sistem de învățământ superior. Numai tinerii cu adevărat dotați din punct de vedere intelectual ar trebui lăsați să urmeze studii universitare, iar pregătirea lor ar trebui să se centreze pe cultivarea originalității și, îndeosebi, a creativității. Mă gândesc la Japonia, la Coreea de Sud sau la China. Altfel scris, ar trebui să licențiem mai puțini, dar foarte buni, respectiv numai pe cei care, prin acumulări cantitative și calitative realmente excepționale, vor putea genera idei umane valoroase, respectiv inedite, de care „mașina” digitalizată nu va fi capabilă. Licențierea unui număr ridicat de mediocri nu mai folosește nimănui. Ei vor îngroșa rândurile viitorilor șomeri „de lux”, pe care tehnologiile inteligenței artificiale îi vor înlocui rapid și fără milă. Cohortele de studenți mediocri, abonați la nefericirea de a fi doar niște viitori șomeri înzestrați cu diplomă universitară, trebuie trimise să învețe meserii care implică manualitate și dexteritate, astfel încât să fie capabile să trăiască din viitoarea lor muncă (îndeletnicire), chiar și în condiții de co-existență concurențială dură cu tehnologiile digitalizate. Diferența o va face valoarea de piață foarte ridicată a „produsului uman unicat” (în cel mai larg sens al acestei noțiuni), la care numai cei cu adevărat avuți și dornici să-și întrețină imaginea și prestigiul, vor avea acces, în timp ce ceilalți, cu venituri modeste, vor trebui să se mulțumească cu produsul de serie, fabricat de robotul înzestrat cu inteligență artificială.