Se spune că până la urmă lucrurile se aranjează de la sine; mai ales noaptea. Nu de puține ori, când descui ușa de la intrare, vasele din chiuvetă încep să se miște singure, când apeși pe butonul telecomenzii, cârligul cu ventuză pentru prosop se desprinde de pe faianța din baie și cade fără să-l atingă nimeni, sau, când te-ntinzi pe pat, cămașa lăsată pe primul spătar ieșit în cale începe să alunece din senin spre covor. Fizic, echilibrul instabil se transformă în indiferent, fiindcă — nu-i așa?! — trăim într-o lume cu potențial, a vibrațiilor, sensibilă și comunicativă.
În fața blocurilor, în spatele lor, printre ele, mașinile își petrec noaptea într-o boemă nord-coreeană. Stau resemnate ca niște păsări în Avicola: își țin respirația cât să încapă cât mai multe într-un spațiu cât mai mic. Uneori, când deschizi fereastra, se aud cum expiră profund, de parcă-și dau DUH-ul (cu sau fără HAR pentru sfintele anvelope de iarnă) și se lasă, lumește, pe jante, primindu-și astfel strămoșeasca pedeapsă de a fi fost parcate pe un loc necuvenit. (Trimiterea la numerele de înmatriculare ale driverilor hirotonisiți am făcut-o de amorul artei, autoturismele lor nefiind supuse unui asemenea regim draconic de înnoptare: casele parohiale nu duc, îndeobște, lipsă de garaje sau curți confortabile pentru vehiculele preoțești și, în general, de nimic.) Și, totuși, trebuie știut că, în cele din urmă, brațul lung, cu cheie sau cui în mână, al legii de după tomberoane prinde orice vopsea care-a călcat sub bec fără voia stăpânului de fapt. Iar noaptea lucrurile se aranjează de la sine.
Dueluri medievale între șoferi pentru tronul „Domniței de Fier” vor fi mereu; „pe viață și pe moarte”, atât timp cât parcările vor rămâne o rană deschisă în urgențele edilitare. Nici străzile, nici spațiile verzi n-o vor putea închide; și nici măcar pansa, în ciuda sacrificiului suprem pe care-l fac adesea. Iar în privința mașinilor, o politică demografică de tip chinezesc ar fi imposibil de aplicat. Dar o logică simplă ar trebui să funcționeze între noi, vecinii…
Sextil Pușcariu, academician, strada din Timișoara pe care stau de vreo doi ani și jumătate, are un singur sens deschis circulației; cealaltă bandă a fost cedată pentru odihna mașinilor din zonă. Treizeci de luni… Sunt multe, puține, nu-mi dau seama, când e vorba de-a fi cunoscut de lumea din jur?! Oricum, faptul, de care majoritatea nu a luat încă la cunoștință, că nu am mașină, că nu ocup un loc de parcare ar trebui să trezească, invocând logica simplă, entuziasmul vecinilor mei conducători auto. Dar lucrurile nu stau așa. Ele nu stau deloc: se aranjează, se rearanjează de la sine.
Într-una din serile acestea, la capătul aleii ce leagă scara blocului de stradă, murmura o mașină. Părea că ne așteaptă, răbdătoare, pe mine și pe prietena mea: parcă eram, împreună, un semn bun coborât de la doi. Senzația ne-a fost transmisă atât de clar, încât am mărit pasul, politicoși, chiar dacă nu recunoșteam automobilul (cel puțin eu). Prin geamul lateral-stânga, pe jumătate coborât, s-a făcut auzită vocea amabilă și plină de speranță a unei doamne, vecină de scară: „Bună seara!”, „Bună seara!”, iar eu am adăugat un „Sărut-mâna!” ca o notă la sfârșit de capitol, convins fiind că o minimă conversație deja începuse. Dar, dintr-o dată, dialogul feminin pe care-l așteptam necuprins de invidie s-a pierdut ca o frecvență firavă pe scala unui radio vechi. În aer rămăsese o promisiune, un fel de tăcere călduță, nestânjenitoare. După câteva secunde uimite, și ele, de propria lor anvergură, vocea de la volan a continuat pe același ton binevoitor, dar care nu reușea nicicum să-și mascheze dezabuzarea înfiripată: „Aaa!… Credeam că plecați!… Cu…” „Da!”, a venit răspunsul de lângă mine, „dar… nu avem mașină!” „Aaa… nu aveți mașină! Îmi pare tare rău… Voiam să parchez în… locul dumneavoastră!”
Ne-am îndepărtat ușor buimaci de scena dialogului, de logica impecabilă a momentului: în spatele nostru, sedanul (brecul?) își reluase patrularea pe străduțele cu sens unic din Circumvalațiunii, pândind un loc liber. Părerea sinceră de rău a doamnei la auzul veștii că nu avem mașină mi-a rămas în minte ca un alineat dintr-o pagină glorioasă de medicină crudă și eficientă: excesul putea fi controlat printr-un exces mai mare. Măcar pentru o noapte: noaptea aceea! Așadar, exista un antidot perfect pentru inflația de autoturisme din oraș: unul în plus! Al nostru! Care, într-o aranjare talmudică, salvând un șofer, ar fi salvat parcarea întreagă, chiar și numai pentru câteva ceasuri de întuneric.
După primul colț, mi-am amintit de telefonul unui amic, dintr-o dimineață: „Salut! Ești treaz? Uite… sunt în zonă, chiar lângă tine… Am reușit să parchez!” (La cafea mi-a spus că ajunsese aici din Unirii, unde are biroul, în căutarea unei borduri măcar pe care să-și lase mașina cât e la lucru. Era mulțumit că găsise. I se părea aproape… Seara urma să se întoarcă acasă, în… Steaua.)