Tatăl n-a ales cel mai bun moment pentru a ține un jurnal. A fost ucis pentru acele pagini și pentru altele trimise Europei libere — a fost vina lui.
Fiul n-a ales cel mai bun moment pentru a cere dreptate, chiar dacă a început demersul de peste două decenii. Riscă să fie ucis de o grevă a foamei — e vina lui.
Atât de lăudata justiție independentă a găsit momentul cel mai potrivit pentru a spăla vinovății de nespălat — o jalnică rescriere a istoriei.
Aceeași Justiție nu găsește niciun moment pentru a face dreptate, până la capăt, celui ucis cu voluptate de fosta Securitate.
Societatea civilă fusese ucisă cu mult înainte de a fi ucis inginerul Gheorghe Ursu pentru ținerea unui jurnal.
Societatea civilă a mai fost ucisă de câteva ori și după 1989, așa că Andrei Ursu e mai mult singur decât al nostru.
Când a fost ucis tatăl, sensul alegerilor își pierduseră, de mult, orice sens.
Când fiul cere dreptate, mulți sunt total absorbiți de gândul că și aceste alegeri se vor dovedi lipsite de sens.
Cum am putea convinge măcar câțiva dintre candidați că și-ar asuma un risc onorant implicându-se de partea dreptății?
De ce-mi amintesc, din nou, de Andrei Sinyavsky și al său Patrie mumă, putoare nemiloasă?
De ce suntem blestemați să iubim ce este nemilos cu noi?
Măcar acestei ultime întrebări — pe care Andrei Ursu nu o poate rosti, din prea multă decență — m-aș bucura să-i răspundă un om politic.
Deprimant cât de inspirați sunt criminalii — din tată în fiu — și cât de neinspirate sunt victimele lor — din tată în fiu.
O societate bolnavă, redusă la doar două clase reale — inspirații și neinspirații.