Mocofanul nostru permanent ( la singular şi la plural)

186

Măi, ce capete pătrate… colonie romană, turcească, rusească, vesteuropeană! (Neica Nimeni — „Convorbiri Lirice”)

Am cunoscut acest tip de om încă din copilărie. Mocofanii… ce cuvânt bogat, plin de unsori ca o jumară…

În anii de început ai construirii socialismului mişunau prin ţară precum gândacii negri printr-o bucătărie mizeră. De unde răsăriseră, de unde apăruseră în număr atât de mare? Răspunsul nu e greu de dat: din straturile cele mai de jos ale populaţiei, straturi dense, pline de resurse sub acest raport. Partidul, în marea misiune ce şi-o asumase, aceea de a „reclădi” ţara, avea nevoie pentru „operă” de creiere şi braţe adecvate. Mocofanul, îndeplinind, „pe atunci”, de regulă, funcţii politice, dar nu numai, putea oricând să-ţi facă o vizită. Te trezeai, aşadar, cu el în casă la o oră care-i convenea lui. Îţi pătrundea-n cameră fără să bată la uşă şi, bineînţeles, fără să se gândească, nici măcar o secundă, că ar putea să cadă peste un decor ce nu era cu totul potrivit pentru un ochi străin. Îi am şi acum în faţă pe diverşii mocofani „cu funcţii”, care, din când în când, ne vizitau (tatăl meu era medic la Topolovăţ). Contopindu-i pe toţi într-unul singur, s-ar putea vorbi, generic, despre un individ solid, spre înalt, semitâmp ca expresie a feţei, cu păr abundent, de factură ciobănească, fără niciun fel de reţineri în a se adresa cu „tu” (meteahnă frecvent românească) unor persoane pe care nici nu le cunoştea prea bine şi de care îl separau hăuri în ceea ce privea instrucţia şi educaţia. Se aşeza neinvitat pe un scaun sau un fotoliu, lăsa urme consistente de noroi pe covoare, şapca sau căciula cu clape, rusească, rar scoţându-şi-o de pe cap. În orice împrejurare l-ai fi întâlnit, voia să-ţi dea de înţeles, ţie, un intelectual, că acum ordinea s-a inversat şi că, în construirea timpurilor noi, el e cel care dă comenzile, el ştie ce trebuie făcut (mai exact, dărâmat), iar tu, cu toate şcolile tale şi originea subţire pe care o aveai, altfel zis, nesănătoasă, trebuie să execuţi. Până aici a fost evocată, la nivel sumar, „mocofănia” Dej.

„Epoca de Aur” iese şi ea în ring cu mocofanii ei. Aceştia sunt însă ceva mai rasaţi, mai şcoliţi pe la „Ştefan Gheorghiu”, au auzit de existenţialism, de Eugen Ionescu, ştiu cât de cât zâmbi, până nu-i contrazici, defilează şi cu niscai expresii străine, chiar dictoane, la petreceri, până la prima ţuică, sunt domni, adică nu spun glume groase şi nu se agaţă de soţiile altora, la „populare” nu le iese chiar imediat cămaşa din pantaloni. Dar ceva îţi spune, totuşi, că sub aceste zorzoane se află stratul clasic de primitivism din care, la caz, pot ieşi la suprafaţă, ca nişte săgeţi, grosolănia verbală şi de gest, ameninţarea, intoleranţa, tendinţa spre abuz, subcultura.

Perioada „post-89” n-a rezolvat problema mocofanilor. Dimpotrivă, mie mi se pare că acum sunt mai mulţi. Cei mai numeroşi şi suculenţi se recrutează din categoria să zicem „a ajunşilor”. Intră aici, cu ghiotura, parlamentari, politicieni de diverse niveluri, patroni cu cefe şi burţi mari, diverşi directori de diverse chestii, din care suficienţa debordează, foşti securişti deveniţi oameni de afaceri, şi mulţi alţi păduchi, ce din epoca lui Ceauşescu, prin matrapazlâcuri, şi-au asigurat „bune starturi”, pentru perioada cel puţin ciudată de acum. Toţi joacă bridge, călătoresc, cu o geografie învăţată în avion, au maşini, musai, străine, dispreţuiesc, în fond, România, au acasă mocofănese legale, dar, pentru echilibrare, şi mocofănese amante, îşi dau cu diverse spray-uri, dar, cu toate acestea, răspândesc în jur un miros extrem de urât…

LĂSAȚI UN MESAJ