Moartea pândea la capătul nopții

97

Auzi zgomotul pașilor la câțiva metri în urma sa, și atunci se gândi să iuțească și el mersul. Nu a avut puterea să privească nici măcar o clipă peste umăr, cu toate că nu i-a lipsit niciodată curajul. Nici măcar pe când era un copil nu era posedat de frică, ba chiar își amintea perfect, în acele clipe complicate pentru el, că toți cei din familia sa se mirau cât de tare intra la fotbal la picioarele celor mai mari ca el pentru a le lua mingea. Își mai aminti cum tatăl lui i-a urlat din poarta casei să vină repede înăuntru, exact în momentul în care începuse să se bată cu alți doi adolescenți mai copți cu câțiva ani decât el. Asta se întâmpla în vara când tocmai împlinise 14 ani și era la un pas rămână corigent la franceză și la limba latină.

„La naiba, mamă, ce să fac dacă nu-mi plac deloc aceste materii, numai când le văd pe cele două profesoare că intră în clasă și îmi vine să vomit! La ce-mi folosesc mie o limbă moartă cum e latina, pe care nu o mai vorbește nimeni pe lumea asta, și franceza, când, oricum, nu voi ajunge să văd vreodată Franța?!”.

Vocea lui de atunci îi răsuna acum atât de limpede în minte, încât își aminti imediat și fața mamei sale, profesoară de limba română, care îl privise cu niște ochi înghețați și cu un rictus apărut brusc pe chip. Pentru câteva secunde i se făcu rușine de vorbele aruncate mai degrabă cu disperarea copilului neînțeles, apoi remarcă fericit că pe fața ei apăruse un zâmbet. Nu o supărase prea tare, își spuse, mai ales că, imediat după aceea, îl chemă la masă, cu vocea ei mereu tandră și catifelată.

Zgomotul pașilor în spatele său se auzeau de acum tot mai pătrunzător, dar el continua să-și amintească de frumusețea specială a mamei sale, de care fusese atât de mândru în toți anii aceia de gimnaziu și până la sfârșitul liceului.

Simți din nou gustul sângelui în gură produs de pumnul băiatul din clasa a douăsprezecea de liceu, care, pe când el abia făcuse 16 ani, i-a strigat în bătaie de joc în curtea școlii :
—  Hei, bombonico, ce mai face mama ta, doamna profesoară de română, e tot cu taică-tu sau a schimbat, în sfârșit, aerul! Dacă nu, spune-i că o aștept oricând să-mi dea meditații acasă. La cum arată, e păcat de ea să stea doar la cheremul bătrânului tău.
— Du-te dracului, animalule, mama mea nici peste zece ani, când va împlini 50, nu se va uita la un gândac ca tine, care mai ești și prost grămadă, a apucat să-i răspundă, pentru ca apoi să cadă secerat de pumnii vlăjganului de 18 ani, un fel de spaimă a liceului la vremea aia.

Grăbind pașii, apucă să vadă că ceasul arăta ora trei dimineața, însă întunericul de pe stradă devenise tot mai dens și mai înfricoșător. Își dădu imediat seama că cei doi bărbați care îl urmăreau se jucau, practic, cu el, păstrând aceeași distanță de vreo zece metri dintre ei, deși, dacă și-ar fi dorit, l-ar fi putut ajunge ușor din urmă! Se gândi că poate îl vor lăsa în pace, viu, înainte de toate, dar apoi resimți din nou un frison pe șira spinării, care îl făcu să se cutremure la propriu.

Minutele următoare, memoria lui de elefant, cum îl flatase, cândva, profesorul de fizică din facultate, care remarcase excelenta sa predispoziție pentru memorarea unor soluții din domeniul științelor reale, îl copleși din nou. Rând pe rând, prin retina amintirilor i se perindaseră clipele minunate din timpul în care devenise tată. Anume, chipurile copiilor săi, Eva și Matei, care-l strigau fericiți: „Tata, hai cu noi, e timpul să intrăm în mare! Vino, vrem să ne înveți să înotăm!”.

O mai văzu pe Daria, soția sa, tolănită pe șezlongul așezat pe plaja aproape pustie la ora aceea, și coapsele ei ademenitoare, laolaltă cu sânii grei ieșind mereu în relief, indiferent de hainele pe care le purta, îl făcură să să creadă, pentru o secundă, că viața lui rămăsese acolo, pe plaja atinsă delicat de marea verde și atât de liniștită.

Se apropia de centrul orașului, unde întunericul din jur urma să dispară, iar el să scape cu viață, totuși, își spuse. Și parcă nici pașii grei ai bărbaților solizi și înalți, care nu încetaseră o clipă să-l urmărească, nu se mai auzeau de acum atât de amenințători.

„Am scăpat”, mai șopti ușurat, pentru ca, imediat după aceea, să simtă din nou în gură gustul acru și leșios al sângelui inundându-i cavitatea bucală, și să vadă, iarăși, chipurile copiilor săi plimbându-se prin fața ochilor ce începeau să i se stingă!

Mai simți doar arsura puternică care-i acaparase plămânii și abdomenul.

Și mai auzi vocea, tot mai îndepărtată de el, a unuia dintre bărbații ce l-au urmărit atâta amar de vreme, care i se păru că-i suna cam așa: „Asta e pentru că ți-ai abandonat misiunea, atunci când ne-ai transmis că te retragi, pentru că spuneai că venise, și la noi, democrația. Acum suntem chit, așa că îți urăm drum bun și cale liniștită pe lumea cealaltă, amice!”.

LĂSAȚI UN MESAJ