Mesajul Vaticanului pentru timişoreni

935

În săptămâna ce tocmai se încheie, toată Timișoara a sărbătorit, prin diverse evenimente dedicate special, cei trei sute de ani de la înfrângerea armatei otomane de către oștile conduse de Eugeniu de Savoia. Prin celebra capitulare acceptată de Mehmet Pașa, ultimul comandant otoman al orașului, se pun bazele unei reîntoarceri a întregii provincii în circuitul civilizației și culturii europene, acolo unde îi era locul firesc.

Cu acest prilej deosebit Nunțiul Apostolic în România și în Republica Moldova, excelența sa Miguel Maury Buenida a făcut o vizita în Timișoara. La Sfânta Liturghie Pontificală slujită la Catedrala Sfântul Gheorghe din Piața Unirii, pentru a marca tricentenarul, Monseniorul a adresat o Omilie festivă bănățenilor.

Iubiți frați și surori,

Este o mare bucurie pentru mine a mă afla din nou în frumoasa Catedrală din Timișoara, pentru celebrarea unei solemnități ca aceea pe care o sărbătorește astăzi orașul vostru.

Înainte de toate, doresc să mulțumesc Părintelui și Păstorului acestei Biserici locale, Excelenței Sale Mons. Martin Roos, pentru cuvintele sale de bun venit și pentru invitația de a prezida această celebrare solemnă.

Totodată doresc să îi salut pe Excelențele Lor, episcopii prezenți, pe Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Banatului, pe prelații, preoții, autoritățile civile și pe toată lumea, atât de numeroși care ați venit la celebrarea euharistică din această zi. Doresc să salut în mod particular ministranții și pe cei ce asigură muzica liturgică: capelmaestrul, corul, organistul și instrumentiștii, dar și grupul de oaspeți din Torino, Italia, care ne prezintă frumoasele lor costume de epocă, din veacul al XVIII-lea.

Tuturor aduc salutul de binecuvântare al Sfântului Părinte, Papa Francisc și vă invit să trăiți cu adevărat celebrarea noastră, în spirit de recunoștiință profundă și mulțumire față de Domnul, pentru tot ceea ce ne-a dăruit El. Termenul „euharistie” înseamnă de fapt „a mulțumi“!

Prima lectură din această a XXIX-a Duminică din Timpul de peste an (Ciclul C) ne transmite un mesaj frumos, plin de încredere și speranță, care se potrivește perfect cu celebrarea de astăzi: Dumnezeu îi asistă pe oameni în evenimentele lor zilnice, dar deasemenea le cere și colaborarea.

Am auzit în povestirea luptei dintre israeliți și poporul amaleciților, relatată de cartea Exodului: „Când Moise îşi ridica mâna, era mai tare Israel; când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec.” (Ex 17,10) și cum a trebuit ca Aaron și Hur să susțină mâinile lui Moise, care cădeau sub povara oboselii, până în momentul în care Iosua l-a învins pe Amalec.

Chiar și de-a lungul istoriei profane, multe victorii militare sunt interpretate ca și un semn clar al ajutorului divin. Nu puține popoare s-au botezat după ce au experimentat o asemenea asistență.

Până și Imperiul Roman începuse să urmeze calea creștinismului, după victoria lui Constantin, în bătălia de la Pons Milvius și cea cu Teodosie în Valea Vipavei. Nenumărate sunt apoi victoriile sărbătorite cu imnul „Te Deum”!

Timișoara sărbătorește trei sute de ani de la eliberarea de sub jugul Imperiului Otoman în anul 1716. De atunci, orașul s-a reinserat în tradiția sa creștină antică, iar astăzi, după 300 de ani, noi putem să îi mulțumim Domnului pentru bunurile cu care a binecuvântat acest oraș timp de trei secole.

Dumnezeu ne ajută – iată mesajul lecturilor biblice din această duminică –, dar o face dacă noi acceptăm să primim acel ajutor, înainte de toate, dacă noi i-l cerem în rugăciune așa cum însuși Isus ne indică în parabola despre judecătorul nedrept și văduva, proclamată în evanghelia (Cf. Lc 18,1-8).

Cu toate acestea, pentru ca rugăciunea să fie eficace trebuie să fie umilă, încrezătoare, constantă și perseverentă. Umilă, deoarece „umilința este adevărul” – cum spunea Sfânta Tereza de Avila, iar noi ființele umane suntem mici în fața lui Dumnezeu.

Rugăciunea să fie încrezătoare, cum însuși Isus ne învață în mai multe rânduri în Evanghelie, până în punctul în care ne putem simți siguri că am obținut ceea ce cerem.

Constantă și perseverentă ca și cerința insistentă a văduvei din parabola biblică.

Întrebarea lui Isus, cu care se termină fragmentul evanghelic din această duminică, trebuie să ne pună pe gânduri: „Când va veni Fiul omului va găsi credință pe pământ?“ (Lc. 18,8). Această întrebare, Isus nu o adresează într-un mod retoric sau apocaliptic, ci o face pentru a indica faptul că mulți susțin că ar avea credință, însă credința o are aceea persoană care se roagă cum trebuie. În acest punct trebuie să ne întrebăm dacă noi, de obicei, ne rugăm astfel?! Ne rugăm noi în mod umil, încrezători, constant și perseverent, sau ne rugăm doar în situațiile disperate ale vieții? Sau nici măcar atunci? Spune-mi cum te rogi și îți voi spune dacă crezi.

Iubiți frați și surori,

Recurența civică de astăzi trebuie să poarte în memoria noastră credința strămoșilor noștri pe care am moștenit-o, credință pe care trebuie să o reînnoim zi de zi. Credința noastră trebuie să fie puternică și fermă, precum cea a lui Moise, să servească cauza comună și să fie transpusă în fapte. Credința fără fapte, nu justifică. (Cf. I Cor. 13,2; Gal. 5,6; Iac. 2,24).

Acțiuniile unui creștin sunt impregnate de rugăciune. Sfântul Ignațiu de Loyola spunea „trebuie să facem lucrurile ca și cum ar depinde de noi, știind totuși că ele depind de Dumnezeu”. A fi bărbați și femei de credință, astăzi, înseamnă a pune în practică învățături cum ar fi cele predicate de Sfântul Paul în a doua lectură către Timotei, când îi amintește acestuia că ”Sfintele Scripturi îţi pot da înţelepciunea spre mântuire prin credinţa care este în Cristos Isus.” (II Tim. 3,14).

Dar credința în Isus Cristos înseamnă, înainte de toate, a trăi porunca Lui de iubire, deoarece credința fără iubire este o credință moartă – cum ne învață evanghelia (Cfr. Mt. 7, 21s). Spune-mi cum iubești și îți voi spune dacă crezi.

Încredințez aceste reflexii consideraților voastre în contextul festiv și de mulțumire față de Domnul, al celebrării noastre, în timp ce îi cer Sfintei Fecioare Maria, slujitoarea umilă a Domnului, pe care însuși Isus ne-a dăruit-o ca și mamă, să ne ajute să trăim credința noastră creștină și să ne obțină de la Fiul ei tot ce avem nevoie pentru a-L întâlni în patria cerească.

Așa să fie! Amin!

Cuvântul de introducere și salut al E.S. Martin Roos, episcop de Timișoara la Sf. Liturghie Pontificală celebrată în Domul din Timișoara

Iubiți frați și surori în Cristos!

Aceste zile de octombrie ale lui 1716 au adus orașului nostru și întregului Banat mult visata eliberare de sub stăpânirea otomană. În acel moment s-a așezat piatra de temelie a unui nou mod de viață, în spirit creștin și european, un tip de civilizație de care ne putem bucura și noi, chiar și în ziua de azi.

Pentru vechea noastră dieceză, întemeiată în anul 1030 de către Sfântul Rege Ștefan al Ungariei, al cărei prim episcop devenise Sf. Gerhard, luna octombrie 1716 a însemnat începutul unei noi epoci, a fost aproape comparabilă cu învierea dintr-o împărăție a uitării. Credința și viața creștină-catolică puteau fi mărturisite și trăite din nou, în public: era din nou posibil pentru credincioși să își recunoască credința creștină fără riscuri.

Puținele parohii, care au supraviețuit epocii de ocupație islamică, au început ulterior să se înmulțească, iar episcopul avea din nou voie să calce în dieceza sa și să locuiască în acest teritoriu, în mijlocul turmei sale. Noi biserici au fost construite, iar școlile catolice sau chiar spitale, farmacii și orfelinate au fost fondate. Toate acestea erau lucruri noi, care până atunci nu era voie să existe!

Pentru acestea, avem cu toții un motiv bine întemeiat de a fi recunoscători Bunului Dumnezeu și de a sărbători acest început, această nouă evoluție. Faptul că sunteți prezenți cu toții, acum și aici, ne arată că dați dovadă de solidaritate creștină și umană. De aceea, vă urez tuturora, oaspeților noștri, un bun venit la Timișoara: reprezentantului Sfântului Părinte Papa, în România, arhiepiscopilor și episcopilor prezenți, reprezentantului Secretariatului de Stat pentru Culte, parlamentarilor, reprezentanții județului și orașelor noastre, dar nu în ultimul rând doresc să îi salut pe reprezentanții Capitlurilor Catedrale, ai Institutului Teologic de la Alba Iulia, pe preoții sosiți din alte dieceze și din parohii, călugării și călugărițele, precum și pe oaspeții sosiți de aproape și de departe. În mod deosebit salut pe Alteța Sa Imperială și Regală, Arhiducele Dr. Ulrich von Habsburg-Lothringen, care ne vizitează pentru prima dată, aici, la Timișoara și în Banat. Prezența Dumneavoastră reprezintă o deosebită onoare pentru Dieceza noastră, pentru catedrală și pentru orașul Timișoara.

Iar în încheierea cuvântului de salut, Vă rog, Excelență, Prea Sfințite Părinte Nunțiu Apostolic, să celebrați pentru noi și împreună cu noi Jertfa Sfintei Euharistii!

LĂSAȚI UN MESAJ