Marcel Iureș: „Trăim pentru publicul nostru, care ne place, ne îndrăgeşte, vine, aplaudă – asta e cea mai mare bucurie”

59

Stimate maestre, îmi cer scuze pentru faptul că nu încep interviul cu obişnuita întrebare legată de viaţa omului sau succesele artistului care sunteţi. Aşa că, mai întâi, doresc să vă mulţumesc pentru satisfacţiile spirituale pe care mi le-aţi prilejuit de-a lungul anilor, prin intermediul marelui şi micului ecran. Spun asta în numele multor cititori care îmi împărtăşesc sentimentele şi sunt la fel de curioşi ca şi mine să afle lucruri mai puţin cunoscute despre dumeavoastră. Profit de faptul că în ultimul timp ați fost de două ori prezent la Reşiţa, mai întâi cu premiera filmului „Octav”, şi acum, la începutul anului 2018, cu spectacolul „Absolut! După Ivan Turbincă de Ion Creangă”. Vă mulţumesc că aţi acceptat să purtăm acest dialog, fără nicio pauză, imediat după mai bine de o oră şi jumătate cât ne-aţi încântat de pe scenă.

Încep prin a vă întreba cum reuşiţi să vă menţineţi singur pe scenă atâta timp la aceeaşi cotă înaltă de interpretare?

— Am învăţat multe între timp. Vine din adaptarea făcută cu regizorul Alexandru Dabija, prieten de-o viaţă. Am reuşit să-l găsim pe povestitor, un boschetar oltean, care deapănă povestea aducându-i nişte mici îmbogăţiri, contribuţii mici, şi ale lui Alexandru Dabija (regizorul spectacolului, n.n.), şi ale mele, agreate de amândoi, dar fără să supărăm povestea genial scrisă. Ea este un fel de contemporaneizare, de actualizare a unei poveşti bogumilice vechi, probabil de o mie de ani, şi iată că prinde. Oamenii pricep despre ce este vorba, se bucură. Se bucură şi de soneria de la poarta iadului, care seamănă cu interfonul de la casele marilor îmbogăţiţi, dar care seamănă şi moartea pe valuri. Acum toată lumea se dă în barcă pe valuri şi zice că s-a bătut cu moartea pe umăr. Toate astea vin din faptul că îmi face o foarte mare bucurie să joc. Este sinonim cu viaţa.

Când şi mai ales cum a început relația dumneavoastră cu teatrul?

— O actriţă formidabilă, doamna Paula Curiţă, o mare actriţă la Teatrul Naţional din Craiova, ne-a luat pe câţiva elevi de liceu, am dat un fel de examen şi am intrat la Conservatorul oraşului, fostul Conservator „Cornetti”, construit de un mare bogătaş italian, care a făcut cadou această şcoală de arte, pe care am absolvit-o şi eu. Această doamnă m-a momit să citesc mult teatru, şi istoria teatrului, şi eseistică, şi multe texte dramatice — toţi marii autori dramatici i-am citit în liceu. Nu eram o foaie nescrisă, aveam ceva bagaj.

Şi cu aceste cunoştinţe aţi intrat la Institutul de Teatru, unde l-aţi avut profesor, între alţii, pe regretatul actor Marin Moraru…

— Care mi-a fost profesor, meşterul meu, patru ani zi de zi. Dar, în Institut, au fost mari profesori: Amza, Cotescu, Dem Rădulescu — aveam de la cine învăţa. Aşa că multe din ceea ce ştiu le-am învăţat de la ei: şi ce înseamnă profesia de actor, şi disciplina, şi ce înseamnă angajament, pentru că trebuie să fii serios când te apuci de o meserie ca asta, atât de grea.

După şcoala în care v-aţi format, a urmat contactul cu scena începând cu Teatrul din Cluj…

— Acolo am avut norocul să întâlnesc un regizor ca un frate, marele Mihai Mănuţiu, acualmente director de teatru, scriitor şi profesor, drept pentru care sunt un om privilegiat. Acolo, deşi nu am stat mult, am jucat multe roluri. Am fost o mână de oameni care am ţinut unii de alții, ne-am luat de mână şi am stat împreună până acum, aproape de bătrâneţe. Am trăit lucruri împreună, am avut lecturi comune, am trecut prin patima bibliofiliei, cu cărţi rare, ne duceam la toate cursurile de estetică şi de istorie a teatrului.

După întâlnirea cu Mihai Mănuţiu, aţi întâlnit alţi doi mari regizori români de excepţie, Alexandru Tocilescu şi Liviu Ciulei…

— Au fost iarăşi momente minunate. Toca era cu noi. Prima oară l-am întâlnit la Tetrul Bulandra, când am făcut cu el două spectacole fabuloase: „Viaţa domnului Moliere”, de Bulgakov, şi „Tartufe”, de Molière, două spectacole pereche, unul se juca într-o seară, celălalt în seara următoare, cu Cotescu.

Pe Ciulei l-am întâlnit târziu, în sensul de a lucra bine, ne-am întâlnit când s-a reluat „Furtuna”, de Shakespeare, şi am intrat în locul lui Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul lui Antonio. Tot atunci a plecat şi George Constantin, iar în Prospero a intrat Petrică Vasilescu. De prisos să mai spun că cei pe care i-am înlocuit au fost doi gigantici actori, plecaţi prea devreme din această lume.

Într-un interviu aţi declarat că aţi jucat tot ce v-aţi dorit. Mărturisesc că în mai multe zeci de interviuri, cu actori importanţi, nu am întâlnit un caz asemănător. Vă rog să detaliaţi…

— Când am pronunţat cuvântul noroc, m-am referit şi la asta. Nu am avut niciodată un plan în meserie, sau, dacă s-a arătat până la urmă că aş fi avut un plan, e doar efectul unor intuiţii, un tip de pregătire care s-ar putea numi să fii gata oricând. Acumulând, fiind foarte atent şi iubind foarte tare oamenii din jur, actori, regizor, scenografi, muzicieni, pictori…

Lumea teatrului, care nu se vede pe scenă…

— Care pare o societate închisă, dar nu e. E o artă conjugală, pe care nu poţi s-o faci de unul singur. Sau poţi s-o faci, dar seamănă cu balamucul.

Am auzit că veţi juca într-o piesă de Shakespeare…

— Era vorba de „Neguţătorul din Veneţia”, la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar a căzut proiectul.

Vă mai doriţi să jucaţi într-o nouă piesă a „Marelui Will”?

— Plănuiam cu domnul Dabija, la un moment dat, „Regele Lear”. Acum ştiţi cum e în mentalitatea noastră dacă n-ai făcut un Hamlet, nu ştiu care Richard şi Lear, cariera nu-i completă. Nu cred în cuvântul carieră, şi dacă nu e să se lege şi să se iveasă „Regele Lear”, da, am să-l joc, dar altfel nu forţez, nu intru cu picioarele în el.

Sunteţi fondatorul Teatrului „Act”, care anul acesta împlineşte 20 de ani. Câteva date legate de împrejurările în care s-a născut acest teatru, şi dacă visul, scopul pentru care l-aţi înfiinţat s-a împlinit?

— Acum 20 de ani nici nu puteam să pronunţ cuvântul scop. Eram prea supăraţi şi prea nervoşi la vremea aceea. Am făcut-o cu o supărare şi o zdruncinare teribilă. Acum realizez că eram pur şi simplu zdrobiţi după un foarte mare spectacol cu Richard al III-lea la Teatrul „Odeon”, pus în scenă de domnul Mănuţiu şi sub directoratul domnului Dabija. Regimul politic de la vremea aceea a găsit de cuviinţă că n-avem voie să depăşim limitele admise. Noi eram la maximum forţei, a imaginaţiei şi a dăruirii. Aşa l-am făcut, de supărare, pentru că nu aveam de gând să plec din sistem. În 20 de ani am aflat, în sfârşit, de ce l-am făcut. O voi spune în septembrie, de ce l-am făcut.

Deși în film ați debutat acum 40 de ani, în 1978, cu „Vis de ianurie”, rolurile care au urmat, din căte ştiu, unele chiar principale, nu v-au pus în valoare talentul dramatic. V-aţi afirmat abia după ce aţi dat lovitura la Hollyvood, cu roluri din „Războiul lui Tom Hart”, „Misiune imposibilă”, „Interviu cu un vampir” şi „Pacificatorul”, în care aţi jucat şi alături de mari actori. A fost grea acea perioadă? Iar ca actor, cu ce v-aţi îmbogăţit în urma contactului cu altă lume a filmului decât cea de unde aţi plecat?

— Acum pare simplu, după ce te întâlneşti şi treci prin toate zdruncinăturile, şi spun asta pentru că trebuie să ne gândim de unde am pornit. Am pornit dintr-o ţară îngheţată, înfometată, uitată, decuplată de la cele mai elementare surse de energie, o ţară în afara lumii. Şocurile pe care le-am avut umblând prin lume au fost din uimirea pe care le aveau ceilalţi când vedeau „Hamletul” lui Tocilescu, „Richard al III-lea” al lui Mănuţiu şi multe altele, în lume. Apoi lumea era absolut uluită de ce juca Iordache, în „Danaidele”, în „Fedra”, în „Titus Andronicus”, de ce juca Beligan şi spuneau: „Cum se poate, noi, practic, nu avem nimic să vă învăţăm despre Shackespeare”, şi ne-au spus-o pe toate meridianele englezo-americane. E şocant, pur şi simplu. Uneori poţi să mori dintr-un compliment.

Apreciez modestia dumneavoastă, altruismul, elogiul cu care lăudați teatrul românesc, dar eu vă rugam să ne vorbiţi despre succesele pe care le-ați avut peste, hotare, ca actor de film.

— Sunt momente când eşti ajutat de energiile şi de ceea ce ai dobândit acasă şi porţi cu tine în bagaj. Întotdeauna am spus că nu poţi să fii internaţional sau universal, dacă nu eşti de undeva, dintr-un loc din univers. Nu poţi să trăieşti în Anglia sau Spania, sau în Franţa, sau în America, dacă nu eşti din România, ca actor.

Şi vă propun să revenim la rolul din filmul „Octav”. Atunci, şi azi, la fel, m-au copleşit emoţiile pe care nu le pot explica în cuvinte. De aceea, şi pentru cei care nu au văzut încă acest film, cui datorăm emoţiile pe care ni le transmiteţi: artei interpretative, asemănării cu marele dirijor, Sergiu Celibidache, construcţiei dramatice, scenariului?…

— Da, am auzit că a fost lieder de piaţă. Eu cred, şi nu e nici un fel de falsă modestie, că, în film, dacă nu ai o poveste foarte bună, dacă nu ai un regizor care să iubească povestea, care să stea lângă tine în permanenţă, dacă nu ai parteneri, nu reuşeşti nimic. Aşa că frumuseţea acelui film nu constă în ce transmit eu, este o operă comună. Dacă nu iubeam copiii din film, dacă nu ne îndrăgeam unii pe alţii, dacă nu aveam încredere în ceea ce a însemnat Ioan Celibidache fiul, nu ieşea nimic.

—  …Contează mult scenariul, relaţia între actori…

— Contează enorm. Apoi, ne-am angajat să facem o altă specie de film, e un film mai cald, un film în care nu se înjură, nu e nimic violent, nu e nimic promiscuu, e  vorba de un om al trecutului şi mă bucur că acest film a fost lider de piaţă între filmele româneşti.

Sunteţi posesorul a numeroase premii UNITER şi nu numai. Recent aţi fost primul actor român distins cu titlul onorific de Doctor Honoris Causa Artis, acordat de Universitătea de Vest Timişoara. A fost anevoioasă calea profesională pentru cucerirea acestora distincţii?

—  Domnule Titus, un premiu e un premiu, e o bucurie pentru oricine. Nu cred că trebuie să ne dedicăm viaţa premiilor. N-avem de ce. Când vin, înseamnă că ai succes, că lumea vine să te vadă, te îndrăgeşte, ceea ce înseamnă, ca să zic aşa, o datorie împlinită. Pentru ce trăim? Pentru asta trăim, pentru publicul nostru, care ne place, ne îndrăgeşte, vine, aplaudă — asta e cea mai mare bucurie.

Dacă, la un moment dat, aţi fi  nevoit să renunţaţi la teatru şi film, ce alt domeniu aţi aborda, în care să vă simţiţi împlinit, cum vă simţiţi ca actor?

— Cred că aş fi făcut o meserie de cercetare. Mi-ar fi plăcut să fiu biolog. Nu speolog, pentru că am puţină frică, şi nici aviator, dar, să cercetez, să mă uit prin microscop… Ştiu din poveştile alor mei, fiind copil, eram în stre să stau ore în şir să mă uit la nişte furnici care se căţărau pe un lujer, câte coboară, de câte ori se întâlnesc, se pupă, nu se pupă, cât durează să urce, cât durează înapoi, de ce fac asta? Da, mi-ar fi plăcut.

Pentru că suntem în Banat, două vorbe despre bănăţeni.

— Cum ei au spus că sunt fruntea, în ordinea asta de idei, să se ţină tari.

Interviu relizat de Titus Crișciu

 

LĂSAȚI UN MESAJ