Lucian Boia: Comunismul. Primii 25 de ani

79

— Cum ați trecut prin comunism, Domnule Lucian Boia?

— Tocmai am povestit, în cartea mea cea mai recentă, care e intitulată chiar așa: Cum am trecut prin comunism. Cum să fi trecut? Cu mare neplăcere, în orice caz. Este o epocă în care am încercat să îmi contruiesc un —  cât de mare am putut eu —  spațiu de libertate. Am vrut să fiu liber, nu știu cât de mult am putut; dar, în orice caz, cât am putut, am ținut foarte mult la insula mea de libertate pierdută undeva în oceanul lumii comuniste.

 A fost pentru dumneavoastră comunismul mai degrabă un blestem sau mai degrabă o binecuvântare?

— Binecuvântare, aceasta este cât se poate de evident, nu a fost; nu avea cum să fie așa ceva. Bine, dacă ar fi să am de ales între binecuvîntare și blestem, bineînțeles că a fost un blestem, dar aceasta dacă am de ales doar între acești doi termeni.

Nu sunt aleși la întâmplare — sunt extremele unei provocări, dacă vreți…

— Da, mi-am dat seama. Dacă a fost un blestem, atunci cu siguranță că nu a fost așa doar pentru mine, ci pentru întreaga societate sau, cel puțin, pentru o bună parte a ei. A fost așa pentru destinul României în genere. Pe de altă parte, cred că am avut o solidă educație anticomunistă; nimeni din familia mea, mai apropiați sau chiar mai îndepărtați, nu a agreat comunismul. Nu e mai puțin adevărat că, în acele decenii, nu știam când avea să se termine cu comunismul. În ce mă privește, am mai spus aceasta de câteva ori, nu era deloc sigur că voi apuca să trăiesc într-o lume necomunistă. Slavă Domnului că ne-am rupt de acele vremuri; chiar dacă nu pe de-a-ntregul. Și, față de comunism, știind ce a fost cu adevărat comunismul, cred că trebuie să prețuim foarte mult libertatea de care dispunem acum.

Nu v-ați născut în comunism…

— Dar nici în democrație. Sunt născut la început de februarie, în 1944, era încă Antonescu în fruntea țării. Așadar, când s-a instaurat deplin comunismul, în 1947–1948, încă nu aveam patru ani. Deci pot să spun că mi-am trăit o bună parte din viață în comunism și că, oricum, nu am pierdut nimic din reperele importante ale acestuia. În mod direct, am trăit cap-coadă intervalul în care comunismul a dominat România, a dominat politica oficială a acestei țări.

Și atunci, cum este adecvat să formulăm: format în comunism sau deformat în/de comunism?

— Poate că nu sunt cel mai în măsură să fac eu o asemenea evaluare — care ar presupune să îmi apreciez ideile, gândirea, viziunea despre lume, gradul de detașare de comunism. Dar am o convingere puternică: și anume, că am izbutit în toată această perioadă să gândesc cu capul meu. Și mai cred — cred e termenul, poate că nu o să convină altora, dar așa cred eu — că nu mi-a afectat cu nimic esențial comunismul sistemul de gândire și orietările mele intime culturale, ideologice. Doar că aceasta — lumea comunistă — era lumea în care trăiam și trebuia să ții seama de ea; dar, de negat, nu avem cum să o negăm.

V-ați întâlnit la o vârstă foarte fragedă cu Securitatea.

— Da. Dar sensul adânc al acestei întâlniri atât de timpurii l-am căpătat la distanță mare, la momentul prim. Este vorba despre ceva la care am fost martor direct: au venit de la Securitate (încă se numea pe atunci Siguranță; ulterior, s-a schimbat numele în Securitate) să îl ridice, și, din fericire, nu au reușit, pe unchiul meu, pe Mihai, soțul sorei mamei mele. Era militar și intrase în nu știu ce complot — nu știu nici acum toate detaliile relevante despre acesta.

Dumneavoastră sunteți, există și în eseul dv. referințe la aceasta, un ardelean italo-român?

— Oarecum. Dar nu mă simt prea tare nici ardelean, nici italian. Deși, pentru fiecare dintre aceste linii de descendență, există argumente imediate, de acord. Sunt român pur și simplu. Nu are niciun rost să îi împărțim pe români în funcție de nu știu ce origini. Da, din partea mamei, e o familie de italieni — erau antreprenori de drumuri și, la un moment dat, au venit în România să își exercite această meserie. În timp, s-au asimilat; oricum, cu  mult înainte să mă nasc eu nu se mai vorbea în casa bunicului meu în italiană. Și întotdeauna, și mama mea, și bunicul meu dinspre mamă s-au declarat români. Deși sângele, cum se spune, era italian. Și bunicii dinspre mama, și mama erau pe de-a-ntregul italieni.  În ce privește sângele, sunt, cum se spune, pe jumătate italian. Dar, încă o dată și încă o dată, ce ești și ce nu ești cred că este o chestiune de ordin biologic. Dacă am merge în primul rând pe biologie, cred că am descoperi că națiunea română are o biologie, ca să spun așa, foarte amestecată. Deci, pe jumate italian, iar în cealaltă jumătate, pur român — cei dinspre tatăl meu, tatăl meu însuși, sunt ardeleni de la Săliște, de lângă Sibiu.

— Boia? De unde vine numele Boia?

— De la tatăl meu  (râde). Exact de unde vine, nu știu, căci nu am făcut cercetări pe tema aceasta. Dar e un nume destul de neobișnuit pentru România. Ca și al dumneavoastră, de altfel (râde)

Da, nici al meu nu sună foarte românește, de acord cu dumneavoastră. Și nici eu nu știu exact de unde vine, care îi sunt rădăcinile.

— Al meu e, din ce știu eu, ardelenesc. Dar nu am făcut săpături mai adânci, nu îi știu istoria — dacă există vreuna — mai veche.

Înțeleg. Dar Institutul Stenografic Boia? Ce a fost el?

— Era la doi pași de locul în care vorbim noi doi acum. Adică, peste drum de Gambrinus, chiar peste drum de Librăria Humanitas de la Cișmigiu. La etajul întâi, fix acolo unde privim acum amândoi spre afișul „de vânzare”…

Iată, istoria… Alta decât istoria mare. Noi bem un ceai și contemplam o urmă din trecutul părinților dumneavoastră.

— Da. Ei bine, acolo au lucrat mama și tata. Din 1941 până prin 1945, în locul acesta care e acum „de vânzare” a fost Institutul Stenografic Boia. Era un fel de școală din specia celor despre care mai târziu s-a spus că sunt „postliceale”. O școală unde cei înscriși învățau stenografia, dactilografia, treburi din acestea de secretariat, la mare căutare în acea vreme. Și de toate acestea se ocupau părinții mei. De fapt, nu numai că se ocupau de ea, chiar era școala lor. Tatăl meu a fost un apropiat al lui Henri Stahl, primul din seria acestor „Stahl”; tatăl sociologului, mai precis. A făcut foarte multe Henri Stahl. A fost și grafolog, și stenograf — el este, de altfel, cel care a făcut sistemul românesc de stenografie. Sigur, acum lucruri de genul acesta nu mai au decât o importanță istorică, pentru că sunt alte modalități de a stoca informațiile, cuvintele — cu mult mai rapide și mai eficiente decât ceea ce permitea stenografia. Dar atunci stenograful era un personaj vital. Tatăl meu a și fost, de altfel, stenograf ani mulți la Parlament. Iar acolo trebuiau înregistrate, și înregistrate fidel, toate discursurile și tot ce se spunea acolo.

Ați scăpat dintr-un mare bombardament în 1944…

— Așa e. Două luni și câteva zile, trei, patru zile. Da. A fost acel mare bombardament al americanilor asupra Bucureștiului. Au murit mulți oameni atunci, spre 3.000. Cotroceniul, cartierul în care locuiam atunci, a fost printre cele mai vizate. Foarte lovit a fost, de asemenea, și cartierul din zona Calea Griviței. Pe acolo, în zona Giulești, e și un cimitir — „4 aprilie”, așa îi spun oamenii, nu știu dacă acesta e și numele oficial — unde sunt îngropați mulți dintre cei omorâți în acel bombardament. Dar, desigur, în mod direct nu țin minte nimic din ceea ce a fost atunci — aveam câteva săptămâni. Ceea ce știu despre acele momente vine, integral, de la alți oameni — mai ales de la cei din familia mea. La fel, amintiri adăugate de apropiați sunt și cele în legătură cu descinderea Securității — trebuie că avem atunci în jur de patru ani.  Nu mai mult.

Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu

LĂSAȚI UN MESAJ