Lost In Translation: dilema regăsirii într-un impas al tranziției

57

O tânără absolventă a facultății de filosofie, pândită de incertitudine în fața viitorului și un actor faimos, reminescient a perioadei sale de teatru, confruntându-se cu o criză a vârstei de mijloc sunt aduși împreună în Tokyo, orașul mereu luminat și ignorant la individualism. În jurul acestui suject își contura o încă la începutul carierei promițătoare regizoarea Sofia Coppola.

Deja cu o vechime de 17 ani, filmul Lost In Translation divulgă nemurire nu doar prin accesibilitatea oferită de poziționarea pe platforma internațională Netflix, ci și prin redarea unei situații de nesigurantă atemporală.

Filmul câștigător al Premiului Academiei pentru scenariu tratează intimitatea prin prisma normalității, Coppola expunând actorii într-un mod veridic, lipsit de perfecționarea artificialității, construindu-i atât ca indivizi singuri, izolați în interiorul camerei de hotel, cât și ca și cuplu complet.

O Scarlett Johansson de 17 ani o întruchipează pe Charlotte, fata nesigură de mariajul cu fotograful de succes John (Giovanni Ribisi), sosită în Japonia pentru călătoria de afaceri a acestuia și inevitabil intrând în contact cu un univers monden în care nu se poate integra. Petrecând majoritatea timpului în camera de hotel cu o vedere panoramică asupra nemiloșilor zgârie-nori și, ca urmare a insomniilor recurente, în barul de la parter, Charlotte începe un schimb de zâmbete și priviri pe furiș cu adultul singuratic, misterios.

Hilarul Bill Murray aduce orginalitate și transparență relației înzestrate cu chimie dintre cei doi, dând viață personajului Bob Harris. Cu imaginea prezentă pe reclamele din oraș, Harris este convins de agentul său să își prelungească șederea în metropola japoneză, industria locală de divertisment promițând recompense financiare enorme. Aflat într-un punct critic în relația cu soția și aproape fugind de responsabilitatea venită odată cu copiii, Bob se simte inutil în propriul cămin și pătrunde involuntar într-o explorare a propriului sens, prin relația cu tânăra interlocutoare. O legătură ce cu greu părăsește aura platonică, ciocnirea celor două personalități complexe dă dovadă de inocență, cei doi completându-se și manevrând fiecare obstacol cu umor, oferindu-și sprijin prin combaterea în doi a singurătății, a insomniilor. Întâlnirea celor doi, complet accidentală, o șansă greu de reprodus, modifică permanent viitorul, Charlotte poate fiind încurajată în a persista cu scrisul, Bob în a da încă o șansă vieții casnice. Finalul deschis, plin de mister, mesajul șoptit de el și de neauzit pentru public fiind o improvizație a actorului, un cod ascuns, doar pentru ei doi.

Sofia Coppola a conceput Lost In Translation mai mult ca pe un jurnal în mișcare, declarându-se astfel surprinsă de recepția vizionatorilor care s-au putut regăsi, poate uitând frica în fața necunoscutului și efectele produse de, la urma urmei, punerea în aplicare a nevoii de conservare a fiecăruia, căutarea unui sprijin emoțional fiind vitală pentru echilibrul mental. Un omagiu adus naivității, spontaneității vieții și talentului de a se implica în totalitate, fără a lua în vedere urmările posibile se conturează prin scenele în care cei doi se întâlnesc cu grupul de prieteni în localuri misterioase din Tokyo, experimentând cultura și mâncarea necunoscute, savurând altfelul fără constrângeri.

Remarcile ironice la adresa exhuberanței japoneze au putut fi cauze ale criticilor aduse producției, glumele având însă factorul subînțelesului și nefiind exagerate, având ca intenție doar tratarea adevărului prin haz. Critica industriei abuzive și superficiale a divertismentului ușuratic își are însă scopul bine stabilit și își găsește incorporarea în figurile celor doi rebeli, Lost In Translation devenind astfel o experiență cinematografică integrală, mai mult decât o simplă delectare plăcută, un prilej de a-și revizui alegerile și drumurile parcurse în propria aventurare prin necunoscutul care, de multe ori, nu vine însoțit de o hartă, de un translator.

LĂSAȚI UN MESAJ