Localitatea amestecurilor nepotrivite: baroc vienez, peisaj de vis și manele la maximum

507

Cu ceva vreme în urmă vă puneam (și ne puneam) curiozitatea la încercare cu o întrebare ce nici măcar nu are nevoie neapărat de un răspuns direct, ci mai mult un șir de aprecieri (pozitive sau de ce nu, negative, dacă este cazul) din care fiecare să tragă singur o concluzie. Evident că este vorba despre Băile Herculane, ce după o istorie timpurie capătă o adevărată strălucire în vremea stăpânirii romane. A urmat o decădere evidentă și continuă până la reocuparea locurilor de stăpânitori europeni și, din nou, creștini după perioada de dominație otomană.

Întrebare era: Cât de frumoasă mai este „cea mai frumoasă stațiune de pe continent?”

Aprecierea nu aparține celor de acum, ci a fost făcută de mai mulți oameni de seamă, chiar capete încoronate de acum unul sau două secole în urmă. Împărăteasa Elisabeta (Sisi) scrie un jurnal intim în care Băile Herculane sunt o prezență des pomenită, distinctă și plină de cuvinte de bine.

Am lăsat povestea neterminată așa cum nici azi stațiunea nu arată ca un lucru terminat și închegat cam pe la jumătatea secolului al XIX-lea când a început o nouă renaștere a localității. Așa cum era firesc pentru o zonă aflată în așa numita „graniță militară a Banatului” din anul 1767, de cele mai multe facilități balnare au profitat militarii imperiali. Dar treptat au început să apară și civilii, mai ales după desființarea administrație militară în anul 1873.

O primă parte a avântului stațiunii a fost construirea băilor în stil baroc austriac. După anul 1801, au fost construite primele pavilioane, dintre care unele sunt încă funcționale și astăzi.

Clădirile de pe ambele maluri ale Cernei cu numele lor vechi austriece: Franz-Josef-Hof, Rudolf-Hof, Theresien-Hof, toate tributare stilului barocului târziu au fost proiectate de arhitectul vienez Carl Wilhelm Christian von Doderer.

Avântul economic a dus în scurt timp la un elan al construcțiilor noi ce trebuia să asigure locuri de cazare pentru numărul crescând al celor ce veneau să-și caute sănătatea. Stabilimentele ce ofereau băi cu ape tămăduitoare, dar și alte tratamente sub supravegherea unor oameni specializați au început să semene cu cele din cele mai luxoase stațiuni din Europa acelor timpuri. Se construiesc pavilioane cu noi materiale ca betonul și faianța. Sunt aduse căzi de baie individuale amplasate în cabine individuale pentru cei înstăriți, ce doar treceau din hotel la băi. Sigur că cei mai nevoiași continuau să folosească bazinele naturale de pe malurile Cernei, unde îmbăiatul nu prea costa mulți creițari, iar cazarea se făcea la hanurile mai simple sau pe la casele localnicilor.

Ce altă reclamă mai bună putea să aibe stațiunea decât știre că Împăratul și soția sa veneau aici destul de des pentru odihnă și chiar tratament în ciuda faptului că stațiunea soră Karsbad (Karlovy Vary) se afla la o aruncătură de băț de Viena imperială.

O altă mare facilitate oferită călătorilor ce doreau să ajungă pe Valea Cernei a fost Calea ferată Timișoara–Caransebeș dată în folosință la 23 octombrie 1876. Dar linia a fost prelungită până la Orșova trei ani mai târziu în 1879, pentru început pentru scopuri militare, dar și în scopuri comerciale de a transporta cantități tot mai mari de mărfuri de la portul dunărean până în capitala bănățeană. Dar foarte repede avea să devină vectorul principal de afluire al turiștilor ce începeau să descopere frumusețile neasemuite ale stațiunii înconjurate de munți. La Orșova avea să se lege calea ferată de cea care făcea legătura cu România.

Cea mai impresionantă parte a vechiului oraș este fără îndoială piata din jurul monumentului reprezentativ al locului, cea din jurul statuii lui Hercule cel veșnic puternic în ciuda celor peste două milenii, ce le poartă cu aceiași ușurința ca blana leului din Nemeea răpus de el după o aprigă luptă.

Locul se numește, cum altfel decât, Piața Hercule. Este un ansamblu de clădiri burgheze destul de unitar construite ce redau aspectul general de la finalul secolului XIX, dar și unele elemente de la începutul celui de-al XX-lea.

Actele ce au rămas din epocă consemnau în anul 1880, 914 de persoane ce locuiau în zona orașului de astăzi, dintre care doar 336 erau în Baile Herculane, iar 578 erau în Pecinișca, care a fost încorporată acum orașului. Din aceștia, 616 erau români, 189 germani și 63 de maghiari. Pentru o comparație statistică, din 1992 arată un maxim atins cu 6.340 locuitori. Iar în recensământul din 2002 încă se mai înregistrau 6.019 de locuitori, dintre care 5.396 în orașul actual și 623 în Pecinișca. 5.217 s-au declarat ca fiind români, 67 ca romi, 51 maghiari, 27 germani și 13 cehi.

Dovadă a renumelui stațiunii este lucrarea compozitorul Jakob Pazeller, ce a compus în anul 1903 un vals celebru în acei ani „Amintiri din Băile Herculane” (Souvenir de Herkulesbad ).

Ca urmare a Primului Război Mondial și a Tratatului de la Trianon, Herkulesbad a revenit în România cu noul, dar și vechiul său nume de Băile Herculane. O măsură deosebit de înțeleaptă a noilor autorități a fost numirea generalului cărturar Nicolae Cena ca director general al stațiunii, așa cum am arătat în alt episod dedicat acestuia. Era absolut firesc dacă se ține cont că era un fiu al locurilor din Mehadia cea aflată la câțiva kilometri mai în susul Văii. Sub comanda acestuia, se construiesc alte noi așezăminte și lucrări ce vin să completeze localitatea. Muzeul de istorie Nicolae Cena ce ocupă clădirea fostului Cazinou, este una din clădirile monument ce merită vizitată pentru bogăția de artefacte adunate aici.

După un interval de timp deosebit de fast din perioada cuprinsă între cele două conflagrații mondiale când Baile Herculane au adunat vizitatori din întregul continent, a venit și perioada puterii populare ce a dus la colapsul lent al locului. Aparent se investea pentru bunăstarea clasei muncitoare. Dar repede, de la începutul anilor 70, avea să se revină la sentimente mai bune și s-a investit masiv în stabilimente moderne de tratament. A fost construită o adevărată salbă de hoteluri moderne, clădiri destinate tămăduirii. De atunci avea să fie cunoscută stațiunea ca un punct de neratat de pe hărțile turismului balneoclimateric mondial.

Dar în același timp, se deteriorau bijuteriile arhitectonice vechi ce purtau nume străine. În cele mai multe din cazuri singura măsură a fost de a le schimba denumirile.

De pildă, fostul hotel cu denumirea de Ferdinad suna cam prea regal pentru urechile sensibile ale conducătorilor comuniști și a fost schimbat în Hotel Decebal. Acesta a fost ridicat în secolul al XVIII-lea și restaurat în perioada 2000-2013. Poate nu numele regelui dac este cel mai rău ales. Că doar a domnit pe aceste meleaguri și a avut capitala undeva destul de aproape. Dar numele de Decebal putea fi atribuit altui obiectiv la fel de important fără a impieta la cel de Ferdinand.

Legat de acest loc, circulă legende ce înobilează memoria locului. Poate este ceva adevăr, dar sigur sună bine. Se spune că aici în hotel ar bântui o fantomă. Adânc sub fundațiile clădirii s-ar afla îngropată o comoară din vremea dacilor sau a romanilor.

Atrași de legendă au apărut și căutătorii de averi. Aceștia au venit din toată lumea înarmați cu hărți care de care mai autentice, dar și aparatură modernă de căutat metale prețioase. Se spune că ar fi dat de un semnal puternic ce indica metale nobile îngropate în fundații. Dar o fantomă a unei făpturi de demult, a pus pe fugă căutătorii de comori. Era o fecioară de demult, în veșmântul ei alb, era paznicul comorii. Alte voci spun că de fapt ar fi vorba de stafia unui sacerdot dac, ce așteaptă venirea adevăraților proprietari ai comorii. Doar ei vor putea să o dezgroape.

Seria exemplelor poate continua. Lista este lungă. Fostul hotel Carol numit și pavilionul numărul 1 a devenit după o vreme hotelul Traian. Iar acum, o parte este o aglomerație de cabinete medicale, farmacii ori locuințe sociale. Iar o altă parte este pur și simplu abandonată și dezafectată.

Dintre monumentele ce merită atenția călătorilor este și cel numit Podul din fontă peste Cerna. A fost construit odată cu Băile Imperiale Austriece între anii 1883 și 1886. Destinația inițial este păstrată până în ziua de azi fiind destinat traficului pietonal. Era o scurtătură bine venită pentru cei ce voiau să taie o cale mai de-a dreptul. Are o lățime de 2,90 metri și o lungime de 32 metri. Este o structură elegantă pe arc cu zăbrele, cu două articulații și montanți verticali din cornier placați cu elemente din fontă, iar parapetul podului este din fier forjat cu elemente decorative, așa cum o cerea moda impusă de dezvoltarea industriei siderurgice.

Dintre monumentele stațiunii merită o atenție deosebită încă câteva din care se pot aminti: Clădirea Grajdurilor Imperiale (aflată pe strada Castanilor), concepută pentru trăsurile și caii mult folosiți înaintea apariției mașinilor.

Băile Imperiale, unul dintre cele mai moderne clădiri balneare unde s-au căutat de sănătate Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ionel Teodoreanu ori Mihail Sadoveanu.

Podul de Piatră (la capătul sudic al Pieței Hercules), construit în 1865, ce are 36 de metri lungime și 10 metri lățime, ce permite și circulația vehiculelor spre deosebire de cel metelic.

Piața Hercules, ce include obiective de interes ca: Baia Apollo (locul unde s-au descoperit termele romane și un templu al lui Hercules, una dintre cele mai vechi băi din stațiune), Baia Diana de pe locul unei foste băi romane.

Azi, Băile Herculane este un amestec de tristețe și optimism neacoperit în totalitate de necesarele fonduri bănești.

Toată partea veche a orașului, o veritabilă comoară de arhitectură barocă, este scoasă din circuitul firesc. S-a lucrat intens și primele rezultate se văd. Arată bine, dar mai este mult de muncă. Partea mai modernă (cu hotelurile de sorginte comunistă, ce erau de o deosebită eleganță, cu mici excepții, arată încă destul de vetust după încercări sălbatice de privatizare din începutul secolului al XXI-lea. O bună parte din vechea stațiune apare ca umbra fantomei de la hotel. Dar speranțe și potențial deosebit încă mai sunt.

Întrebarea de la început încă nu are un răspuns tranșant. Fiecare turist venit de la băi poate da propriul său răspuns, în funcție de hotelul unde a fost cazat sau de liniștea pe care a avut-o sau nu. Inutil de spus de peste feeria iluminatului spectaculos ce se vede în prelungirea peisajelor cu munți, se aude încă foarte tare muzica maneliștilor ce a pătruns și aici.

Deci, un amestec din care fiecare decide dacă mai este frumoasă sau nu „cea mai frumoasă stațiune a continentului!”.

LĂSAȚI UN MESAJ