Liniştea unui spital şi petrecerea din camera asistentelor!

9580

Am fost nevoit să chem  salvarea, în urma unei probleme de sanatate pe care nu am reuşit să o mai stăpânesc, chiar dacă am încercat  din răsputeri să nu apelez la serviciile oferite de spitalele noastre şi să mă ţin cât mai departe de tot ceea ce înseamnă SPITAL în România. 

După aproximativ 10 minute, care mi s-au părut ani lumină, am ajuns cu ambulanţa la serviciul de urgențe în jurul prânzului. Am avut norocul să găsesc un pat disponibil, pentru că, aveam să constat mai târziu, „urgenţa” poate lua loc şi pe scaun sau, şi mai rău, să aştepte afară pe culoar,  până se eliberează un pat. Am fost întrebat ce problemă am, deşi de-abia reuşeam să vorbesc. Am spus  motivul pentru care am fost adus în urgenţe cu ambulanţa, după care fiecare şi-a văzut de treaba lui, respectiv eu de durerile mele, medicii  şi asistentele de ale lor. O bătrânică lângă mine încearcă din răsputeri să se dea jos din pat, să meargă la toaletă, asistentele ţipă la ea să stea liniştită că o să fie transferată la un alt spital. 

Făcuse accident vascular.

Eu rămân în pat, deşi durerile nu-mi trecuseră,  nimeni nu-mi făcea nimic, aşteptând sosirea medicului. După, probabil, o jumătate de oră apare medicul, discutăm şi cădem de acord asupra internării mele,  măcar pentru o zi, două

Medicul pleacă. Rămân aşadar în aşteptare. Mai stau şi mă chinui încă vreo două ore, timp în care nimeni nu pare să nu observe prezenţa mea. În urgența  în care aştept sunt 7 paturi, toate ocupate si un scaun ocupat,  ulterior, tot de o urgentă. 

Medici, asistente, femei de serviciu, toţi discută, nu ştiu despre ce, dar nu văd să facă nimic niciunui pacient din această unitate de primiri urgențe din Timişoara. Doar discuta între ei. Modul umilitor, descurajant chiar, în care mă simt tratat eu ca pacient cred că îl simt toţi cei prezenţi în această cameră cu mine, dar nimeni nu spune nimic, poate boala nu ne lasă să mai rostim cuvinte de prisos. Medicii, asistentele, rezidenţii,  toţi  ronţăie câte ceva, alţii beau cafea, suc, alţii vor prăjituri şi nu cad de acord asupra meniului pe care vor să-l comande, asta în timp ce noi aşteptăm….

S-a făcut ora 16, un rezident vine şi mă preia, mă conduce în salonul în care voi locui pentru cel puţin o noapte.

La etajul întâi, salonul în care sunt adus are trei paturi, din care unul singur era ocupat. 

Bun zic eu, nu e aglomerat. Pentru că îmi era foarte rău şi trebuia să ajung la un WC mi se explică că grupul sanitar  este în capătul culoarului pe stânga. Bun, exact în celălalt capăt al coridorului, nici că se putea mai rău. Drumul până acolo mi se pare de neparcurs, cel puţin acum, în situaţia mea. Gândul care mi-a trecut prin cap a fost să evit să consum lichide, tocmai pentru a nu fi obligat să străbat tot coridorul pentru a ajunge la grupul sanitar. Asistentele îmi aduc tratamentul, îmi pun perfuzia şi  mă lasă să mă odihnesc. Este foarte cald în salon, drept pentru care atât eu cât şi pacientul celălalt cădem de acord că trebuie să lăsăm uşa salonului deschisă. Adorm, nu ştiu cât, dar mă trezeşte doctorul. Venise la vizita de seară, vorbim şi pleacă. Seara, primesc porţia de perfuzie şi mă culc. Nu reuşesc să dorm foarte mult, mă uit la ceas, e ora 11, se aude  gălăgie şi nu-mi dau seama imediat despre ce e vorba. Vecinul de pat mă lămureşte, suntem lângă camera asistentelor, ele rând aşa. Poftim?! Adică ele au televizorul dat aşa tare şi râd atât de zgomotos!

Aştept, poate totuşi îşi dau seama că e trecut de 23 şi că noi, pacienţii, vrem să ne odihnim, în puţinele clipe când durerea amorţeşte şi ea. Nimic, aceeași gălăgie. Perfuzia mea s-a terminat, nici urmă de asistentă. Mă dau jos cu perfuzia în mână şi mă duc la camera asistentelor, din uşă le spun că s-a terminat perfuzia. A, ok, punem imediat alta, îmi spune una din ele. 

Sunt trei, televizorul dat la maxim şi ascultă cu interes o emisiune de divertisment pe care am dedus că o rataseră cu o seară înainte. Râd la fel de tare, fără niciun pic de jenă sau conştiinţă că ar putea deranja pe cineva. Sunt stăpânele noastre peste noapte, depindem de ele şi ştiu asta foarte bine. Aşa se și comportă, nu le interesează nimic din liniştea de care ar trebui să aibă parte bolnavii unui spital. Pe la ora trei se potolesc, poate  oboseala își spune cuvântul şi asupra lor. Nu apuc să dorm foarte mult că aud ceva trântit. Deschid ochii, femeia de serviciu aprinde becul. Mă uit la ceas, e  şase. Vorbeşte cu cineva din alt salon, trânteşte găleţile , aruncă cutii, dă cu mopul mai să-l rupă,  nemulţumită că mai găseşte câte ceva pe jos. ,,Să strângeţi tot de pe jos”,  ni se adresează nouă, nu trebuie să fie nimic pe jos, totul să fie ascuns să nu vadă vizita. Nu mai poţi adormi în gălăgia pe care o face femeia cu curăţenia. Asistentele vin şi ele. Nu mai adorm. Trece vizita. Pe coridor începe zarva, oameni care vin şi pleacă. E obositor. Ziua trece greu, cu multă lume prin faţa ochilor pe care abia mai pot să-i ţin deschişi. 

Seara, puţinele clipe de linişte dispar şi  începe petrecerea în camera asistentelor. Iarăși televizorul dat tare, asistentele vorbesc şi mai tare. Fac schimb de reţete de prăjituri, se ceartă pentru ceva, nu ştiu pentru ce, că am ieşit din salon. Nu le pasă absolut deloc de pacienţi. Nu înţeleg dacă cineva, când le-a angajat, le-a şi informat despre obligaţiile pe care le au faţă de pacienţi, dar cred că mai degrabă nu. E obositor şi foarte greu de acceptat, ca pacient, discuţiile interminabile la ceas de seara/noapte ale acestor asistente. 

Nu înţeleg de ce trebuie să fim treziţi cu noapte în cap, noi pacienţii, ca femeia de serviciu să spele pe jos, la 5, 6 dimineaţa, ca apoi să vină vizita la 8, 9, poate zece. Sunt proceduri, reguli interne care nouă poate ne scapă, dar nu e logic. E spital şi parcă totuşi se impune liniştea necesară atât pacienţilor dar mai ales lor, medicilor, asistentelor. Aş dori să ne explice cineva, de ce se întâmplă toate acestea. Ştiu părinţi internaţi cu copilul lor în spital, frustraţi pe bună dreptate  că sunt treziţi dimineaţa la 6 pentru curăţenie, că sunt scoşi afară din saloane, adică de lângă copilul lor, şi aşa suferind, că vine vizita. Mi se pare un lucru de neimaginat, inuman. Oare se gândeşte cineva ce e în sufletul unui copil când mama lui este scoasă din salon că vine medicul la vizită?! Sunt reguli aberante pe care nu le înţeleg. La fel cum nu înţeleg nici cum o infirmieră îşi permite să ţipe la un pacient, care are nevoie să meargă  la WC, să treacă înapoi în pat că ea spală pe jos şi lasă urme. Sunt întrebări la care eu nu pot răspunde şi reguli care nu sunt respectate, în primul rând de angajaţii spitalelor. Care, știu, sunt prost plătiți, dar pe care, în cele din urmă, nu i-a obligat și nu cred că-i obligă nimeni să rămână angajați în sistemul intern de sănătate! Cel puțin nu noi, pacienții spitalelor timișorene, ori românești, în general. 

Altfel, în camera asistentelor e gălăgie, râd, vorbesc, ţipă una după alta pe coridor și e două noaptea!

Un pacient al unui spital din Timișoara 

3 COMENTARII

  1. era si mai bine daca autorul ne dezvaluia numele doctorilor si asistentelor care nu si-au facut treaba. macar sa stim, poate cu timpul se vor lua masuri. poate… de prea mult timp suntem tratati mizerabil de cei care ar trebui sa ne ajute atunci cand ne e cel mai greu.

  2. La fel se intampla in toate spitalele. Si eu am fost internata cu copilasul meu la varsta de 2 ani pt o pneumonie si la fel, la ora 6:00 dimineata avea de facut antibioticul prin branula si a venit o doamna asistenta si nici ca i-a pasat ca lichidul acele rece circula prin venele copilului atunci cand il administeaza. Copilul sa trezit plangand si doamna respectiv a spus ca nu are timp de stat si sa il fac sa taca. Iar apoi a venit cea cu curatenia, care face la fel ca si in articolul postat. Pacat de tara noastra si de oamenii acestia care au uitat sa mai fie oameni, compasiunea din ei nu mai exista.

LĂSAȚI UN MESAJ