Nu dau mai nimic din casă spunând că facem acest săptămânal „de acasă”. Dar „mai nimic” înseamnă, cu siguranță, ceva. Despre care, de 10 ani încoace, trebuie să vorbesc acum, când apare primul număr în care pagina 12 nu mai e semnată de Laura Gheorghiu.
Munca noastră la distanță, începută în 2016, ne-a transformat în texte. Care, prin mici sau mari greșeli de culegere, prin virgule uitate sau puse rău, prin puncte — fie ele și de suspensie —, dar mai ales printre rânduri ne-au păstrat natura umană, imperfectă — prezența fizică.
Textele acestea s-au confesat unele altora ca într-o redacție de beton și cărămidă, cu scrumiere, cafele și, noaptea târziu, pahare pe birouri. Au bârfit nevinovat sau nu, s-au săpat și împins în față unele pe altele, au ascuns — sau dimpotrivă — ce era de ascuns. Dar au rămas împreună. Și părea că așa va fi până la sfârșitul hârtiei de ziar.
Între ele, textul de la pagina 12, întreaga pagină, de fapt. Pe care-l așteptam, în fiecare zi de marți, „la redacție”. Căruia-i scriam mereu înainte, aproape premonitoriu: „Vii?” Și venea — când mai târziu, când în ultima clipă, când, îngrijorător pentru mine, cu o zi înainte. Sau chiar cu două, duminica! „Fiindcă de mâine reîncep ședințele.”
Aveam mare încredere în el și nu m-a dezamăgit niciodată. Știam că e în deplinătatea sensurilor expresiei „cu greutate”. Poate cel mai bun de politică externă din presa noastră de azi.
Chiar suferind, suportând dureri atroce, uneori de pe un pat de spital, textul acesta venea către mine să-și împlinească, orgolios și modest în același timp, destinul — pagina. Și a făcut-o cu demnitate și, nu de puține ori, cu un zâmbet amar printre rânduri — semn ortografic al lumii de azi. Sau poate dintotdeauna.
Nimic nu-l trăda: nici documentarea, nici echilibrul, nici stilul. Și nici cultura. Toate erau la superlativ. În spatele lui însă, vocea de altădată din telefon se reducea la mesaje pe Messenger. Iar acestea din urmă, cu vremea, la câteva cuvinte, culese, și ele, tot mai greu. Ultimele, din 9 decembrie, când pregăteam numărul de final al anului 2025, au fost: „Azi e mare pericol să nu-ți dau. Să ai rezervă”.
Și am avut. Cum avem toți în crudul joc pe care-l practicăm: „de-a viața”.
Azi nu mai am nevoie de rezervă. Fiindcă nu mai aștept textul Laurei. Ne continuăm însă munca la distanță.
Îți mulțumesc, Laura Gheorghiu.

