E greu să treci, peste dragoste, de pe un mal pe celălalt al vieții. Al Begăi? Firește, fiindcă nu văd ce-i Bega pentru Timișoara, dacă nu însăși viața. Și nici ce-i Pasarela Îndrăgostiților, dacă nu însăși dragostea de sine a două instituții: Primăria Municipiului Timișoara și Direcția Județeană pentru Cultură Timiș. Care, în loc să-și pună, și ele, ca orice pereche, un lacăt pe balustrada pasarelei, au mers mai departe: și-a atârnat fiecare câte unul pe propriul profil de Facebook.
Și nici n-ar fi un păcat prea mare, dacă n-ar umbla atâta cu degetul pe el, chipurile, pentru noi, cei ce trecem oricum: cu sau fără pasarelă, cu sau fără stadion, cu sau fără orașul pe care ni-l dorim. Și mai ales cu sau fără comentariile noastre la explicațiile lor pe cât de tehnice, pe atât de inutile.
Fiindcă, în fond, cele două instituții consumă destinul aproape dramatic al oricărei perechi ce s-a acceptat la început, încercând să se schimbe pe parcurs și încheind la tribunal. Ba chiar cu poalele-n cap: „Știi că te-am luat așa ca să nu-ți pierzi banii, dar aveam pretenții de la tine! Să te emancipezi, să slăbești, să fii mai urbană. Să nu ieși în față cu fiece ocazie, să nu faci umbră degeaba numelui, iată din suveran, atât de suveranist, Decebal. N-am mai răbdat încă o dată”.
Cam așa pare că-i vorbește Cultura Primăriei, care, biata, vrea să facă ceva „mai trainic și mai frumos”, deși nu un pod de piatră, ci doar o gigapasarelă, și Direcției nu-i convine nici asta. Care vrea și ea pe tocuri de cinci metri când calcă seara pe Bega, sătulă de espadrilele de toată ziua ale trecătorilor gen Decebal. Care, vorba lui Liiceanu, nu mai vrea să rămână „încremenită în proiect”. Și vrea să fie acceptată așa cum e și cum a fost acceptată la început.
Ce-ar trebui să înțelegem noi din asta? Nimic din ce n-am înțeles și în alte dăți. Că din 2021 se tot vorbește despre pasarela îndrăgostiților, fostă Polen, și de atunci au trecut cei șapte ani cât se spune că durează dragostea. Un amor ce s-a închis în 2023 și nici de acest Valentin (al treilea ce-și pune lacătul în cui) nu dă semne de viață. De altă viață, fie ea masivă, suplă sau pur și simplu subacvatică. Și, de ce nu, sub un alt nume, de aceeași respirație romantică: pasarela minciunilor, de pildă. Așa, poate ne dă și ea un mic președinte, dacă Podul Minciunilor ne-a dat deja unul mare.
Dar ce sunt eu, ghicitor în podul palmei? Nici măcar în pasarela ei!
