La Revoluție: Ce am vrut. Ce am știut să vrem noi, atunci

288

Am fost și eu, în stradă, atunci. De furie, de umilință, de frică, de rușine față de cei care au ieșit din casă și au riscat totul. Ce am vrut atunci? Nu prea știu. Cred că în primele două zile, adică de sâmbătă seara până duminică după-amiază, când au fost consemnați primii răniți, am vrut să nu ne mai temem. S-a strigat din prima clipă „Libertate”, „Jos Ceaușescu”, dar așa, izolat. Înăbușit. Prea fuseserăm ținuți în lanț, din scurt, prea fuseserăm terorizați de o Securitate ce părea că știe tot despre noi, că ne poate găbji oriunde, oricând. Și poate că lumea nu ar fi reușit să își înfrângă frica aceea igrasioasă ce ne paraliza orice gest de împotrivire dacă Miliția nu ar fi intervenit în forță la casa lui Tökes. Așa că, în 17, duminică dimineața, lumea a venit în fața actualului Consiliu Județean și a început să înfrunte forțele de ordine. Îmi amintesc și acum că geamurile librăriei de lângă actuala „Renașterea bănățeană” erau sparte, iar cărțile lui Ceaușescu fuseseră aruncate, rupte, chiar arse. A fost al doilea moment: voiam să plece Ceaușescu. Apoi au apărut TAB-urile, iar mulțimea, condusă de adolescenți ce păreau că se joacă pe moarte de-a războiul și de câteva femei isterizate, se comporta ca și cum s-ar fi aflat sub influența unui drog euforic. Apoi am aflat despre întâii răniți. Despre morți. E momentul psihologic în care timișorenii nu mai sunt împărțiți în două: cei din stradă și cei de după perdea. Ironie tristă, în seara zilei de 17 decembrie apar primele victime dintre cei care nu se aflau în stradă, ci acasă. La masă, în pat, în baie, în bucătărie. Departe de iureșul protestelor de afară. Din acea seară, de 17, orașul întreg era hăituit, rănit, ucis. Un oraș cu pistolul la tâmplă. E clipa în care Timișoara civică se împarte în sferturi: cei morți, cei răniți, cei arestați și în cei care nu sunt ÎNCĂ răniți, uciși, arestați. Înainte de orice, timișorenii își vor morții și vor să știe ce se întâmplă cu răniții ei.

Apoi timișorenii încep să își spună și doleanțele de oameni umiliți în frig și în sărăcie: căldură, alimente, program TV (TVR însemna două ore pe seară, între orele 20 și 22), pașaport, accesul neîngrădit la bunuri de larg consum. Și ceva ce, astăzi, ar fi de neînțeles: să nu mai lucreze duminicile.

În 18 decembrie, se cântă „Deșteaptă-te, române”, iar tinerii din fața Catedralei se îmbracă în tricolor. Timișorenii vor patria lor înapoi. Vor România românilor, nu a lui Ceaușescu!

În noaptea de 19 spre 20 decembrie, sunt furate cadavrele de la Spitalul Județean. Ne vrem morții furați!

În 20 decembrie, se instituie starea de necesitate. E ziua în care cuvântul „huligan” a fost rostit de Ceaușescu pentru a-i numi pe timișorenii răzvrătiți. În virtutea actului NESEMNAT de Ceaușescu, trimis, pe telex, la Comitetul Județean PCR, timișorenii nu mai au voie, între altele, să circule în grupuri mai mari de patru persoane. Stranie ironie! Ca și cum Partidul Comunist ar fi înțeles că orașul era împărțit în cele patru sectoare ale terorii.

Și tot în 20, ia naștere prima voce coerentă și clară a Timișoarei rănite — Balconul. De acolo s-au spus cele dintâi doleanțe politice: „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică”, „Jos comunismul!”, „Să fie judecat, aicea în Banat”, „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”.

În genunchi, cu fața spre Catedrală, peste 100.000 de timișoreni spun „Tatăl nostru”. „Cu noi e Dumnezeu” — mai degrabă o constatare tulburător de misterioasă decât o dorință.

LĂSAȚI UN MESAJ