Judecătorul care a murit duminica

4004

Trăia singur în vila aceea cu șapte camere și cu o grădină de aproape jumătate hectar.

Faptul acesta nu-l mai făcea deloc să se simtă însingurat, nici măcar stingherit de liniștea de mormânt care punea stăpânire pe tot acest spațiu, atunci când venea seara acasă.

La început — trecuseră deja cinci ani de la divorțul de fosta soție, și ea de profesie judecător, la fel ca el — avea o strângere de inimă când se întorcea de la serviciu. Știa că nimeni nu-l mai așteaptă în uriașa locuință, tăcerea deplină din fiecare seară sau noapte petrecute aici îl făcea uneori să tresară speriat și să se retragă rapid în dormitor.

Cu toate acestea, nu s-a gândit niciodată, în acești ultimi ani, să vândă proprietatea și să se mute într-o casă cu dimensiuni normale pentru un bărbat singur, trecut de cincizeci de ani. Un bărbat încă chipeș, care nu-și arăta câtuși de puțin vârsta și care a ales, după cum le spunea puținilor săi prieteni, să nu se mai însoare niciodată.

Cum nu avea copii, nu mai avea vreo îndoială că tot ce-i mai rămăsese de făcut era să se dedice în totalitate profesiei de judecător la Curtea de Apel din orașul din câmpie.

Nici măcar relația amoroasă pe care și-o mai îngăduise după divorțul de soția sa nu-l preocupa prea mult, aceasta fiind pentru el, așa cum îi mărturisise amicului său cel mai apropiat, președintele Curții de Apel, o relație strict fizică, de care un bărbat în situația lui încă avea nevoie.

Așa că se afundase adânc în procesele grele pe care, îndeobște, le judeca el, uitând că viața se află și în altă parte, nu doar în sălile reci și neprietenoase ale tribunalului.

Cu câteva seri înainte, la o discuție la un pahar, chiar îi spuse vărului său primar, de care se simțea încă puternic legat, fiindu-i ultima rudă extrem de apropiată rămasă în viață, că simte cum întinerește de câte ori duce la capăt un proces delicat, dictând condamnări aspre, dar absolut necesare. Rând pe rând, înșirase în discuția cu ruda amintită toate condamnările de răsunet pe care le decisese, alături, firește , de alți doi colegi din complet, în ultimii douăzeci de ani. Se referea la cazurile din anii de democrație, epoca lui de înflorire ca judecător, cu toate că prinsese și vreo cinci ani de activitate judiciară în regimul de dinainte.

Doar că despre acea perioadă prefera să nu vorbească aproape deloc, nici măcar la un pahar de whisky vechi cu vărul său primar. O singură dată îi pomenise, în treacăt, soției sale, după ce se întorseseră de la o petrecere unde băuse mai multe pahare de coniac și de whisky, un caz petrecut înainte de 1989. Povestea îi avea în centru pe doi tineri, o fată și un băiat, amândoi studenți în orașul din câmpie, al cărei deznodământ fusese unul îngrozitor.

„Știi, cei doi tineri formau un cuplu, erau iubiți, îmi amintesc că la proces repetau într-una că tot ce își doriseră înainte de nenorocirea produsă în noaptea de dinaintea Crăciunului era să se căsătorească în primăvară, când amândoi absolveau facultatea. Știind ce se întâmplase cu ei, dar mai ales știind ce verdict urma să dăm în acel complet de judecată, crede-mă că mie îmi era tot mai greu în înfățișările de la proces să-i privesc… în ochi. Țin minte însă perfect, deși au trecut 25 de ani de atunci, că fata era de o frumusețe care îți tăia respirația. Nu voi uita niciodată acei ochi albaștri, cu care ea m-a privit în momentul în care a trebuit să citesc verdictul prin care i-am achitat pe derbedeii aceia care o violaseră sub privirea prietenului ei.

Acesta fusese legat de cei trei și lăsat să asiste la drama violului colectiv petrecut într-una din vilele de protocol ale partidului comunist din județ. Petrecerea fusese organizată tocmai de băiatul primului-secretar, cel care conducea județul pe atunci. Și care, firește, fusese eroul principal al scenei de viol pe care noi trebuia să o judecăm cu justă măsură…

Aveam 28 de ani în acel moment, fiind cu cinci ani mai mare decât fata violată și iubitul ei de atunci. Îți mai spun doar că în clipa când sentința, care ne venise în plic, a fost pronunțată, nu am putut decât să mă fixez cu privirea pe unul din geamurile încăperii de la ultimul etaj al Palatului de Justiție și să rămân astfel până când toată lumea a ieșit din sală.”

Nu a mai vorbit niciodată, după această mărturisire, cu soția sau cu oricine altcineva despre cazul acesta.

A avut „norocul” să nu-i mai vadă nicicând, de atunci, pe cei doi tineri, de parcă, o dată cu acel proces abrutizant, i-ar fi înghițit, la propriu, pământul. Doar perechea de ochi albaștri ai fetei, înecați de lacrimi pe tot parcursul acelor zile, nu i-a putut uita până în ziua de azi.

Viața lui a continuat apoi liniară, cu reușite grandioase în meseria aleasă, care l-au făcut extrem de mulțumit în calitatea de judecător faimos al bătrânei așezări din câmpie.

Doar în două rânduri a mai fost nevoit să-și reamintească de procesul acela încărcat de rușine din tinerețea lui: atunci când cei doi foști colegi ai lui, mult mai în vârstă decât el, din completul de judecată de tristă amintire, aveau să moară aparent din cauze naturale. Primul dintre ei s-a sfârșit acum trei ani, sufocat cu propria vomă după o beție cruntă, celălalt un an mai târziu, după ce a alunecat de pe un pod din zona centrală a orașului și avea să fie descoperit în apele reci ale râului ce străbate așezarea…

Într-o zi de duminică, cu vreo șase luni în urmă, când tocmai se gândea că mai are vreo doi ani până la pensie, a primit un mesaj ciudat pe telefonul personal, nu pe cel de serviciu.

Mesajul suna astfel: „Amicii tăi au trecut apele Styxului de ceva vreme, tu cât ai de gând să mai zăbovești pe aici?”.

Uluit, intenționă, în prima clipă, să apeleze la un coleg dintr-un serviciu de securitate și protecție pentru a verifica cine i-a trimis mesajul amenințător, apoi renunță din motive care țineau de discreția care l-a urmărit întreaga viață. Se gândise că era vreunul din mulții săi „clienți” condamnați la pedepse grele în atâția ani ca judecător și care, între timp, se eliberase.

Așa cum anticipase, trecuseră șase luni de atunci și nimic grav nu i se întâmplase, astfel încât, în duminica aceasta, hotărâse să nu iasă deloc din casă. Nici măcar pentru a se întâlni în oraș cu amanta sa, mai tânără cu aproape douăzeci de ani decât el.

În clipa când sună soneria își spuse vesel că la ușă nu poate fi decât ea, care dorise neapărat să mai facă o dată dragoste cu el…

Încrezător și plin de vigoare, alergă de-a dreptul spre ușa metalică de la intrarea în vilă și, fără a mai privi pe vizor, o deschise cu însuflețire.

Mai apucă să vadă chipul aproape neschimbat de vreme al bărbatului înalt și ceva mai solid de acum, în comparație cu tânărul din urmă cu 25 de ani, a cărui privire rece, metalică îl făcu să înțeleagă totul…

Observă pistolul întunecat lucind lugubru în mâna vizitatorului său, totuși neașteptat, și auzi ca prin vis, în drumul spre moarte, cuvintele lui: „Tu ai fost ultimul pe listă, doar pentru că te-am simțit, atunci, că regretai cumva, că trebuia să iei parte la procesul hidos care a dus, în final, la moartea fetei. Mai târziu, urmărindu-ți cariera, mi-am dat seama că erai și tu la fel ca toți ceilalți, violatori sau judecători, aceeași mizerie umană, până la urmă. De acum, domnule judecător, drum bun și cale bătută spre malul celălalt, promis cu ceva timp în urmă!”.

 

LĂSAȚI UN MESAJ