„Iubirea trebuie să fie sensul istoriei” – Interviu cu istoricul și romancierul Simon Sebag Montefiore

32

Simon Sebag Montefiore a fost, de curând, la București, la invitația editurii Trei. Și-a lansat mai multe cărți și a avut două dialoguri publice — unul cu autorul acestui interviu.

Ce a fost decisiv pentru dumneavoastră în specializarea și orientarea dumneavoastră spre istoria Rusiei? Pentru că Rusia — fie ea Rusia la propriu, fie URSS — e marea temă a cărților dumneavoastră, mă refer deopotrivă la cele de istorie și la cele de literatură…

Aceasta s-a întâmplat încă de când eram tînăr: încă de atunci am fost fascinat de istoria Rusiei. Încă de pe la 9–10 ani. Familia mamei mele era de evrei din Polonia, Lituania, Imperiul Rus practic. Am crescut învățând din familie despre Rusia. Apoi, când locuiam, în 1991, la New York, fiind bancher — un bancher foarte incompetent, trebuie să spun —, în Uniunea Sovietică lucrurile au început să se accelereze în sensul declinului. Ei bine, am luat o decizie radicală: m-am dus acolo imediat, pentru că vroiam să văd cum se scrie istoria în timp real, să văd cum se schimbă lucrurile, să văd impactul confruntărilor. Și, desigur, una peste alta: căderea unei puteri și apoi renașterea puterii. Am trăit mult timp acolo, în Moscova, în Tbilisi, în Sankt Petersburg, în Samarkan, în Cecenia. A fost o aventură extraordinară — pe durata căreia s-au întâmplat și unele lucruri destul de îngrozitare, căci am fost de câteva ori aproape să-mi pierd viața. De altel, după aceste momente atât de tensionate, am hotărât să revin și să îmi duc viața mai aproape de librării, de aventurile din librării. Am decis, cu alte cuvinte, să scriu despre această lume, despre istoriile ei absolut fabuloase. Scriind despre Rusia, despre trecutul ei, mai recent sau mai îndepărtat, mi-am dat seama că poți avea o altă influență, că poți ajunge la mult mai mulți oameni. Poți să influențezi modul în care este percepută istoria. Aceasta este misiunea mea.

Vă place foarte mult să povestiți. Ce e, pentru dumneavoastră, o poveste bună? Care sunt condițiile pe care trebuie să le întrunească un eveniment, o întâmplare, o viață de om pentru a deveni o poveste bună?

Da, confirm că îmi place foarte mult să povestesc. Îmi primul rând, asta sunt: un povestitor. Eu scriu, cum știți, și cărți de istorie, dar și cărți de ficțiune. Pentru cărțile de istorie, desigur, povestirea este o componentă, dar una dintre mai multe. Aici, la aceste cărți, mai avem și partea de analiză, de prelucrare a datelor, a arhivelor. Pentru cărțile de istorie, partea de analiză, de prelucrare este, în sine, foarte importantă, așa cum e și povestirea de altfel, pentru că, astfel, cu o prelucrare bună, profesionistă, ajungi mai aproape de adevăr. În ceea ce privește poveștile în sine: personajele flamboiante, umor, tragediile, iubirea — sunt elemente (pe care le regăsim, în doze mai mici sau mai mari, în viața tuturor) de care e neapărat nevoie pentru a putea construi o poveste bună.

De ce credeți că oamenii au nevoie de povești?

Oamenii au nevoie de ceva care să îi facă să râdă, să îi distreze, să îi facă să plângă, să îi determine cumva să își aprecieze propria viață. Pentru toate acestea există poveștile. Există povești care îți sfâșie inima — despre care te gândești cum se poate să le citească un om sau altul. Și, totuși, ele sunt citite — aceasta, pentru că există o nevoie adâncă de acest tip de povești. Sau sunt acele povești care ne învață tot felul de lecții legate de morală — și de acesta este mare mare nevoie. Sau povești, unele chiar mari povești istorice, care ne avertizează cum să nu mai facem ceva, cum să nu mai repetăm o tragedie. Și de acestea este nevoie.

De unde fascinația dumneavoastră și atenția specială pentru Stalin?

Ea vine de departe, ca și pasiunea pentru Rusia. Eram la școală, pot localiza foarte bine momentul primei întâlniri, ca să zic așa: stăteam la un internat și cineva mi-a arătat o revista despre mari criminali ai istoriei. Acolo era și un articol despre Stalin și Beria. L-am citit și am rămas blocat — familia mea, o bună parte din ea, venea din acele zone, din Rusia. Și am început să citesc tot ce am găsit despre acest personaj. Nu am visat însă atunci că, într-o bună zi, o să ajung să studiez arhivele lui Stalin și că o să ajung să citesc scrisul lui de mână. Dar e un fapt că mi-am dorit foarte mult să scriu biografia lui Stalin.

Majoritatea cărților dumneavoastră sunt despre Rusia. Cum integrați materia volumului Ierusalim în opera dumneavoastră? Cum ați ajuns și de ce ați scris această carte — una pe care, apropo, o apreciez în cel mai înalt grad?

Mai întâi, trebuie să spun că am fost tot timpul fascinat de aceste două teme și teritorii: Rusia și Orientul Mijlociu. Cred, de altfel, că este mult mai complicat să scrii despre Orientul Mijlociu. Oamenii au murit în numele Istoriei și încă mor în fiecare zi în numele Istoriei în Orientul Mijlociu. Dar îmi place enorm să scriu despre această zonă; este, dacă vreți, și un studiu sui generis pe care îl fac în ceea ce scriu aici, pe această temă, cu privire la putere și la credință. În infra și, adesea, chiar la modul explicit, toate lucrările mele de istorie studiază, cumva, puterea și credința. Dar tematica aceasta a cărților mele de istorie se potrivește foarte bine și cu detaliile importante ale vieții mele personale. Vă spuneam că o parte din familia mea, familia mamei mai precis, se trage din zona rusească. Iar familia tatălui meu a ajutat chiar la construirea Ierusalimului modern, din anii 1860 încoace. Prin urmarea, cartea despre Ierusalim este, oarecum, și o poveste personală.

Ce vă este foarte greu să faceți atunci când scrieți — indiferent ce, ficțiune, publicistică, istorie? În alte cuvinte: care este marele pariu al scrisului dumneavoastră?

Miza este să scriu literatură, nu o istorie care să fie de necitit. Îmi doresc să scriu o literatură bună, frumoasă, iar scrierile mele sunt foarte importante pentru mine. Îmi e teamă de mediocritate; prin urmare, scriu și rescriu cărțile mele. Până când sunt eu mulțumit. Fiindcă pentru mine, cum vă spuneam, ficțiunea este mult mai importantă. Mă simt ca acasă atunci când scriu literatură.

Când credeți că o istorie, o poveste are un mare impact?

Desigur, trebuie să creezi suspans. Iar suspansul intervine atunci când cititorul ajunge să iubească personajul, când are încredere în personaj, când ajunge să își vrea ca acesta să fie protejat. Apoi, trebuie să existe o scală a valorilor, implicită măcar, într-o poveste; astfel încât, atunci când aceste sunt distruse sau pe cale de a fi distruse, cititorul să reacționeze emoțional, să fie indignat, să dorească în sinea sa să le apere.

Ce poate face, la modul onest, astăzi, un istoric? Ce trebuie să facă un istoric în aceste timpuri atât de complicate…

Un istoric trebuie să scrie, să lucreze. Și trebuie să educe oamenii. Acest lucru nu înseamnă să scrii cărți inaccesibile, complicate, care pot fi descifrate doar de academicieni. Cred că avem obligația de a deschide cumva istoria, de a o prezenta, de a o spune astfel încât cât mai mulți oameni să îi poată învăța lecțiile.

În Trilogia Moscovei, în toate trei volumele dumneavoastră, iubirea este prezentă în multe forme. Iubirea umanizează, iubirea salvează, iubirea restituie o parte din echilibrul unei lumi teribile. Este iubirea, trebuie să fie iubirea sensul istoriei?

Nicio istorie nu este completă dacă nu înțelege că iubirea schimbă viețile. Iubirea este o mare consolare a oamenilor, este și o sărbătoare a vieții, a vieții private. Viața privată îi poate consola pe oameni în raport cu presiunea sau cu opresiunea publică. Mie îmi place să scriu povești de dragoste și cred că acesta este de fapt marele subiect, marea temă pentru un romancier. Poveștile de dragoste sunt atât în cărțile mele de ficțiune, cât și în cărțile de istorie. Cumva, da, e cum spuneți: iubirea trebuie să fie sensul istoriei. Poate că uneori chiar așa și este.

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu

LĂSAȚI UN MESAJ