„Istoria ne învață mereu că nu ne prea învață nimic” Interviu cu profesorul universitar Lucian Petrescu, medic cardiolog și scriitor

600

Lucian Petrescu s-a născut, în 1956, la Caransebeş, jud. Caraş-Severin. Este profesor universitar al Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara, medic primar interne şi cardiologie, doctor în ştiinţe medicale, ex-șef al Secției Cardiologie din cadrul Institutului de Boli Cardio-Vasculare din Timișoara. Este autor a patru cărți medicale și al mai multor capitole în alte cinci volume de medicină. Lucian Petrescu este și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 1991, autor a cinci volume de proză/roman și al unui volum de versuri. A obținut două premii, pentru proză, ale Uniunii Scriitorilor — filiala Timișoara (1999, 2000).

Robert Șerban: Sunteți părinte, bunic, medic, profesor universitar, scriitor. Din atâtea perspective, cum se vede pandemia care a bulversat întreaga lume și care, iată, a intrat în al doilea an? V-a fost, vă este teamă?
Lucian Petrescu: Da, e o întrebare absolut legitimă. Pandemia care realmente a bulversat întreaga lume, și la propriu, și la figurat, nu este o întâmplare de tip cataclismic și pur aleator. Dacă l-aș cita pe Nassim Nicolas Taleb, asta a fost o „Lebădă Neagră” și un apel la conceptul dezvoltat în „Antifragil”. Ea a fost un apel la deșteptarea unei lumi moderne intrate într-o letargie a lui „nu mi se poate întâmpla nimic”, „totul este sub control” etc. Precum și o suficiență a unui sistem medical și pseudoștiințific, de genul „am încheiat eradicarea amenințării infecțioase”, „lupta prezentă este exclusiv îndreptată împotriva bolilor vieții moderne”, degenerativ-metabolice, ateroscleroză, cancer etc., o lume cu (pseudo)siguranța unei vieți mult mai îndelungate (chiar dacă nu mai însoțite de o stare de sănătate corespunzătoare pretențiilor modernității mai curând politice, decât real științifice). Într-o realitate eficient eludată, azi se moare din nou de tuberculoză, de pneumonii cu germeni până mai ieri „benigni”, de rujeolă, febră tifoidă, difterie, ba chiar și de malarie, holeră ș.a.m.d. Ca în Evul Mediu… Pe de altă parte, o amenințare epidemică ar fi trebuit să descarce o experiență de secole a Europei (și a teritoriilor europenizate după secolul XVIII), dar parcă nu s-a simțit mare lucru. Istoria ne învață mereu că nu ne prea învață nimic. Dacă mi-a fost teamă? O teamă legitimă, dar nu o furie, nici o tulburare obsesiv-compulsivă. O punere în gardă, o deșteptare a conștiinței biologice, da.

R.Ș.: Lumea științifică și cea medicală s-au mobilizat exemplar și au produs, într-un timp record, câteva vaccinuri împotriva Covid-19. Pe care dintre ele vi l-ați făcut?
L.P.: Mda, nu prea știu cum a fost mobilizarea generală… Cred că nu o istorie glorioasă și en fanfare. Fabricarea unor vaccinuri (dacă secvențe ARN mesager se pot numi vaccinuri, populația ar fi trebuit avizată științific minimal, cu termeni accesibili tuturor). În realitate, s-au extrapolat experiențe de medicină genică, utilizată experimental (deocamdată) în alte patologii, de pildă neoplazice (cancer), într-o situație infecțioasă pandemică. Îi vom constata cam peste un an eficacitatea globală. De altfel, și prospectele „vaccinurilor” precizează asta. Sigur, vorbesc despre anumite produse utilizate în prezent. Există și produse care se apropie mai mult de noțiunea de vaccin. Pe de altă parte, s-au anatemizat mediatic anumite produse în favoarea altora etc. S-a justificat această atitudine prin sintagma — nu degeaba cercetăm și ne dezvoltăm de 100 de ani (cam de când au apărut primele experiențe vaccinale). Dar ăsta e mai degrabă un joc de cuvinte. Nu, nu m-am vaccinat până în prezent. Nu simt nevoia să mă „justific” pentru asta. În schimb, am făcut boala și m-am tratat, conform unei scheme terapeutice coerente și cât mai precoce, de la debutul simptomelor. Cam toată familia mea a trecut prin această experiență. Cu bine. S-a afirmat (fără nicio dovadă și relativ potrivnic cunoștințelor biologice actuale) că doar vaccinul conferă imunitate, trecerea prin boală, nu. Cel puțin riscantă această afirmație… Ca să nu mai vorbim de măsurile discriminatorii consecutive. Și de consecințele neînregistrării celor bolnavi și vindecați drept imuni, pentru cât timp, vom vedea, inclusiv legat de vaccinare. Ciudate, oricum, statisticile, și nu doar în politica de sănătate românească. Mai ciudate sunt inclusiv cifrele, ușor cinice și seci, de mortalitate. Am participat recent la o comunicare internațională care lansa o întrebare la fel de legitimă — în Lombardia, zonă foarte dezvoltată economic și medical, e drept, cu o populație cu medie de vârstă ridicată, în primăvara anului trecut, mortalitatea cauzată de COVID-19 a fost raportată la 14%, în această primăvară — 1,5% (repet, în aceeași zonă, pe aceeași populație). E drept, schemele terapeutice propuse în cazul îmbolnăvirilor au fost extrem de eclectice și de… ciudate, anul precedent. Dar eu sunt cardiolog, nu infecționist, și folosesc cam multe eufemisme. De pildă, utilizarea de-a valma a unor antivirale utilizate pentru alte boli virale, ventilarea mecanică în afara indicațiilor principiale din practica de terapie intensivă etc. Foarte tardiva „revelație” a rolului anticoagulantelor și cortizonului sau terapiei imunodepresive în echilibrarea cazurilor severe de SARS-COV-2. Apoi, aportul propriu-zis la letalitate al infecției virale…, iată ce discuții în Parlamentul României! Diferența dintre deces de COVID-19 și deces cu COVID-19 nu se face coerent nici acum, bag seamă… Sau decizia abruptă și nu foarte clar (pentru mine) justificată — „jos masca”! Cred eu, foarte riscant.

R.Ș.: S-a discutat aprins și despre posibilitatea ca la Timișoara să se producă, sub coordonarea profesorului Virgil Păunescu, un vaccin, și încă unul care să dea imunitate de lungă durată și care să nu fie injectat, ci pulverizat pe nas. Ar fi posibil un astfel de vaccin?
L.P.: Da, ar fi foarte posibil, n-ar fi primul vaccin de acest tip, e drept, nu prea știu dacă inventat și produs la Timișoara… Ar fi bine.

R.Ș.: Noile tulpini ale acestui coronavirus sunt mai contagioase și mai agresive decât varianta inițială. Care credeți că este explicația?
L.P.: Nu sunt de acord decât parțial cu această afirmație. Mai contagioase, poate, mai agresive—– nu prea sunt dovezi. De altfel, de aceea nu s-a produs până în momentul pandemiei un vaccin pentru coronavirus (de care ne știm infectați cu viroze sezoniere de cam trei decenii), tocmai din cauza capacității mutagene a acestui virus. Nu știu cine s-a mirat de noile mutații ale tulpinei „tradiționale” (dacă se poate spune așa) de COVID-19. O explicație pentru contagiozitatea crescută este și comportamentul populației, nu poți închide în colivie omenirea pe termen nelimitat… Dar toate au un preț, inclusiv strict economic, nu doar psiho-social și patologic infecțios vorbind.

R.Ș.: Ați ținut, pentru studenții dumneavoastră, cursuri online. Se poate învăța medicină de la distanță, în afara practicii?
L.P.: În lumea iluziilor se poate, practic, orice. Nu, nu se poate substitui învățarea unei discipline atât de complexe și de, implicit, practice, nemijlocite de neo-obsesia on-line, medicina adevărată. Nemaivorbind de vitregirea practicării ei în condițiile în care spitale de mare performanță (și nu vorbesc doar de România) s-au transformat în staționare destinate exclusiv infecției cu COVID-19 sau cazurilor de adevărat SARS-COV-2 (adică sindromul de afectare respiratorie severă cauzată de COVID-19). Amintesc că nu mai îndepărtată de 10 ani a fost cunoscută varianta și mai agresivă a lui SARS — 1. Dar totul se uită cu mare „celeritate”. Este o decizie cu consecințe greu de evaluat, precum cea de trecere a școlilor — învățământului primar și secundar — în aceeași variantă, on-line, cu totul exotică în peisajul actual românesc. Dar politic se poate opta pentru orice.

R.Ș.: Pe parcursul pandemiei au fost destule perioade în care a trebuit să stăm acasă. Cât de productivi au fost, pentru scriitorul care sunteți, acești timpi?
L.P.: Ei, da. Scriitorul nu trebuie să fie o persoană publică, poate doar în agora social-cultural-politică, nu în procesul creativ, nu e chiar totuna… De scris, scriem mereu singuri. Uneori doar jurnaliștii abuzivi dau de ei, de scriitori, măcar pentru o fotografie indiscretă, vezi exemplul J.D. Salinger. Dar, repet, e o cu totul altă discuție. Pentru mine, personal, cu o activitate medicală atât de eclectică și de bulversa(n)tă, n-a fost tocmai benefic… Pe de altă parte, cum o mai duce azi scriitorul care trăiește doar din scris (ceea ar fi nu doar decent, dar și logic)? Cine sunt eu să răspund la asemenea întrebări. Precum și la toate cele de mai sus. Un ins oarecare, cu o activitate medicală de 40 de ani, proaspăt pensionat (foarte proaspăt). Dragă Robert, sunt și eu, ca mai toți cei pe care-i aud și văd ieri, azi și tare mi-e teamă că și mâine, depășit de evenimente…
Interviu realizat de Robert Șerban

LĂSAȚI UN MESAJ