Existența biologică a lui Ion Iliescu s-a încheiat dar profilul și moștenirea sa de om politic rămân subiecte de analiză, poate mai obiectivă  de acum înainte. Așa cum discutăm, pe diverse tonuri ce au făcut Ștefan cel Mare, Wilhelm de Orania sau Jozef Pilsudski, la fel de îndreptățiți suntem și vom fi să analizăm prestația (sau contraprestația) celui care tocmai a avut parte de funeralii de stat. Nu omul (ca om) era purtătorul/ beneficiarul (?) acestui drept, ci politicianul.  În vacarmul de păreri care au inundat spațiul public se impune să subliniem, în primul rând acest aspect. Fiecare ființă biologică are dreptul la o trecere decentă în lumea cealaltă și nu e nimic de comentat aici. Dar funeraliile de stat au a face cu rolul jucat în istoria acelui stat. Firește că aici, discuția se bifurcă după cum credem sau nu în democratizarea României; după cum înțelegem democrația ca demagogie sau ca regim pluralist. Numele lui Ion Iliescu spune multe în orașul de pe Bega și se impune, poate un rechizitoriu întreg. Acum, la cald, aș dori să punctez doar câteva momente post-decembriste de neuitat. Sunt importante cu precădere pentru cei născuți mai târziu dar care au convingerea că totul a început pe planetă odată cu nașterea lor iar adevărul absolut desigur, aparține celor ce îi folosesc instrumental.

Primul moment este, cu siguranță cel de cumpănă din decembrie 1989. La Timișoara nu s-a cerut doar căderea soților Ceaușescu. Nu eram atât de naivi încât să credem că sistemul se reducea la cei doi astfel încât ”simpla” lor îndepărtare ar fi adus lapte și miere. Aici s-a cerut – pentru că s-a crezut în asta! – căderea comunismului: ca regim, ca ideologie, ca practică. Tovarășul Iliescu a răstălmăcit pentru mai bine de jumătate din țară aceste cerințe în simpla substituire a eșalonului prim cu cel de-al doilea și constituirea, pe umerii acestuia a ”socialismului cu față umană” ca variantă de ”democrație originală”. Dacă revizuim rezultatele ultimelor alegeri din România (prezidențiale, parlamentare, locale) vom vedea ce procent ireal de contemporani încă mai cred în și mai așteaptă ”fața umană” a ceea ce noi știm că au fost umilințele, mineriadele, sfidarea. Dovada peremptorie este faptul că nici azi, la 35 de ani de la Revoluție (cu majusculă, să fie clar, vorbim din Timișoara!!!) nici azi, dosarele nu au fost finalizate. Aflăm -mai mult din presă – că doar rechizitoriul ar avea 12 volume, că întreaga cauză a fost trimisă și retrimisă la instanță, retrasă, completată sau descompletată, a fost schimbat Procurorul General, au fost schimbate complete și încadrări fără ca azi să știm un adevăr oficial, confirmat de instanță. Știm că unele fapte s-au prescris, alte dosare s-au închis prin decesul făptuitorilor, a intervenit amnistia. Ce nu știe onorata justiție și refuza tovarășul suprem este faptul că societatea nu se poate însănătoși câtă vreme dimensiunea morală a faptelor este călcată în picioare, coloana vertebrală a oamenilor estre frântă constant prin insulte, sfidare, marginalizare sau hărțuieli de tot felul, iar adevărul despre fiecare dintre noi are elemente construite de alții. Fiind principalul inculpat în Dosarele Revoluției, cu precădere pentru rolul jucat în propagarea unei imagini contrafăcute a realității, cu elemente de terorism, necunoscute, frică și amenințări directe, Ion Iliescu și-a subordonat aproape întreaga societate devenită vulnerabilă. Imaginea de tătuc salvator a prins bine la acei oameni abia ieșiți de la ședințele de învățământ ideologic, chiar dacă, pe fond, era de sinistră amintire.

Ziua de 12 ianuarie 1990, inițial zi de doliu național în memoria celor căzuți pentru libertate, a devenit în scurt timp data primului protest anti-FSN, anti-comunist pentru că deja se consumase primul episod extrem de grav al perioadei post-revoluționare: acapararea de către CFSN a  întregii puteri ”la orașe și sate”, în instituții și fabrici, pe structurile fostului PCR. S-au auzit revendicări privitoare la fosta securitate, la scoaterea în afara legii a PCR și la organizarea primelor alegeri libere sub supervizare ONU. Tocmai ce contravenea ”democrației originale” imaginate de Ion Iliescu și camarila din jur, aleasă cu simț de răspundere dintre cei mai ”utili” tovarăși. S-au cerut date despre represiunea din decembrie precum și judecarea celor vinovați. S-au promis multe – căci promisiunile nu costă nimic la cei lipsiți de dicționarul moralității – iar decretul privitor la scoaterea PCR în afara legii a fost abrogat doar câteva zile mai târziu. Au apărut ”oamenii de bine” și ”extremiștii”. Aceștia din urmă ”nu s-au confundat nicicând/ cu oamenii de bine/ numiți și neocomuniști/ și fără de rușine” – cum avea să se spună în Piața Universității. (Imnul golanilor). Deja in ianuarie, Ion Iliescu preluase disprețul lui Nicolae Ceaușescu față de ”elementele declasate” care au acționat în Timișoara, față de ”haimanale” și ”teroriști”. În doar câteva zile, ziarul ”Adevărul” a preluat inițiativa propagandei anti-revoluționare iar CFSN a anunțat că FSN, declarat inițial grup care ”doar” asigura tranziția, a devenit partid cu acte în regulă, urmând a participa la alegeri. Se întâmpla în 23 ianuarie 1990.

Câteva zile mai târziu, în 28 ianuarie, partidele istorice reconstituite aveau să organizeze mitinguri de protest. Era prima distorsionare a realității, una în care un grup politic (?) ce preluase întreaga putere fără alegeri (!) , practic controla instituțiile, bugetul și informațiile, urma să organizeze alegerile ca și când celelalte partide nici nu contau. Era definiția pluralismului! Surprins de reacția partidelor istorice, care au sesizat derapajul și și-au avertizat simpatizanții, Ion Iliescu a chemat minerii din Valea Jiului care au lovit oameni, au devastat sediile partidelor istorice, au incendiat documente și au reținut persoane. Era doar prima ”Mineriadă” dintr-o lungă serie prin care urma să se instituie ”democrația originală”.

În paralel cu această mimare a tranziției, zvonurile contradictorii legate de implicarea și viitorul armatei circulau în presa aservită, unică, spre deliciul tovarășilor. Nu este locul aici să judecăm rolul armatei si nici pofta nesățioasă a securității de a controla jocul. Dar nici putem să nu menționăm un episod pe cât de dureros pe atât de sugestiv: CADA. În luna februarie 1990 lua naștere la Timișoara, Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei. Era format din ofițeri activi ai armatei române, ofițeri care știau mai bine decât oricine realitatea din decembrie și, pe acest fond, modul în care ar fi trebuit să se deruleze reformele (ce cuvânt nedigerabil pentru multă lume!) în domeniul militar. După încercări de a discuta ierarhic, în primul rând cu conducerea locală a armatei, grupul de inițiativă pleacă la București unde avea promisă o întâlnire cu șeful statului. Acolo însă, grupul a fost ”spart” în sub-grupuri care discutau cu trimisul primului ministru Petre Roman, cu ministrul Apărării, Nicolae Militaru iar alții cu Gelu Voican Voiculescu, vice-premier, trimisul tovarășului Iliescu. Ofițerii aveau o listă cu 13 revendicări dar au fost amenințați și duși cu vorba. Seara s-a citit lista lor la Televiziunea ”liberă” dar întâlnirea cu președintele nu a avut loc. Nu avea timp pentru ofițeri ai Armatei române! Mai mult, revendicările lor au fost îndeplinite parțial, sub presiunea timpului (trecerea în rezervă a miniștrilor apărării și de interne); a cerințelor NATO, mult mai târziu (demilitarizarea conducerii) sau niciodată până acum: ”stabilirea adevărului privind rolul Armatei în Revoluție, în special în perioada 16-20 decembrie la Timișoara” (punctul 1). Nimeni nu e nevinovat dar, cum s-a spus de multe ori în Comisia Gauck sau în Praga lui V. Havel, nimic nu se poate construi pe adevăruri schimbătoare. ”Viața în adevăr” – crezul lui Havel i-a costat pe ofițerii români trecerea în rezervă, ani mulți de procese, lipsuri, fără ca reforma pe care o sperau ei să producă repede și în profunzime, asanarea morală și modernizarea armatei.

Timișoara noastră e și locul renumitei Proclamații. Citită în 11 martie 1990, venea ca o reacție a societății civile din oraș la gravele încălcări ale regulilor democratice, încălcări deja petrecute în România. S-a reiterat caracterul anticomunist al Revoluției, nevoia de pluralism și realizarea unei reale descentralizări economice si administrative. Nu e dificil de sesizat cum simpla idee a pluralismului (etnic, cultural, chiar politic) irită și azi o bună parte a societății, în timp ce tema descentralizării este tradusă în cel mai scurt timp în tentativă de secesiune. Dincolo de acestea, punctul 8 a fost nodul nevralgic atât în ochii lui Ion Iliescu cât și a unui impresionant număr de tovarăși loiali fostului regim. Ideea lustrației, adică interzicerea ”pentru primele trei legislaturi consecutive a dreptului la candidatură, pe orice listă, a foștilor activiști comuniști și a foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.” Au trecut 35 de ani dar putem spune fără prea multe cercetări că viața noastră politică e sufocată de prestația domniilor lor, că instituțiile publice, îndeosebi cele de învățământ superior și de cultură îndeplinesc și azi planul ”educației corecte”, gândite de factorul politic iar candidatura pe felurite liste a devenit modalitatea cea mai la îndemână pentru ca unii să-și curețe CV-ul. Continuând textul articolului 8, ajungem la partea cu adevărat explozibilă: ”Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism”. A fost prevederea care a dus la ruptura finală: despărțire de comunism? Tovarășul cu studii la Moscova și numeroase însărcinări ”pe linie de partid” să facă un pas în spate? Pentru ce a luptat el atâția ani, pentru ce atâta efort de a captura Revoluția? Amintim că atât în martie 1990 cât și în multe alte ocazii din prea lunga-i prezență în fruntea statului a declarat că ”nu era momentul” lustrației, că stabilitate, că tranziție, că timpul, etc. Practic, refuza României ”despărțirea de comunism” alături de mii de beneficiari ai diferitelor funcții publice, sinecuri sau iluzii de putere. Trecerea timpului nu doar că nu a generat tranziția firească, ci a favorizat regruparea tovarășilor inițial subtil, prin partidele istorice care trebuiau compromise, apoi explicit, în întreaga noastră viață politică. Vedem azi reacțiile urmașilor lor și pe cele ale urmașilor urmașilor lor atunci când cineva încearcă să schițeze structura unei reforme reale!

În luna ianuarie, un personaj nedorit încerca și el să-i umbrească victoria lui Iliescu: Regele Mihai. A încercat să intre în țară cu pașaport diplomatic (danez) dar nu i s-a permis să iasă din perimetrul aeroportului. În 1994 a fost întors de pe scara avionului și declarat persona non grata. Un an mai târziu, era oprit în Zurich prin respingerea cererii de viză. Cu o singură excepție, atent regizată: vizita din 1992, de Paște. Reacția societății, primirea călduroasă, masa mare de oameni care au venit să-l vadă a pus în gardă autoritățile care se temeau nu neapărat de restaurarea monarhiei – greu de realizat cu o populație îndoctrinată – cât se temeau de profilul moral, de creditul simbolic pe care îl reprezenta Regele. Prezența lui– echilibru, rațiune, tradiția pre-sovietică a țării –  nu doar contrasta puternic cu realitățile din țară dar putea reprezenta un ”element de destabilizare”. A regimului? Nu ar fi fost rău dar era imposibil. A lui Iliescu? Posibil, dar indirect. Cu siguranță, însă, o destabilizare a încrederii în propaganda FSN, în ”ați mințit poporul cu televizorul”, în iluziile pe care activiștii zeloși ai partidului le ofereau unei populații în general dezorientate. Regele ar fi putut fi, atunci, prin prezența și discursurile sale, un punct de cotitură, o contra-ofertă politică și societală, un reper. Nu am fost niciodată monarhistă dar am crezut întotdeauna în dimensiunea verticală, morală a tranziției. Dar, iată, media ne amintește cum, chiar în anul 1989, Ion Iliescu ar fi spus că: ”Regele Mihai este un boșorog care ar trebui să-și vadă de pensie și să ne lase în pace.” Statutul unui suveran, chiar după atâtea decenii de exil nu permite așa ceva. Dar principiul acesta nu se poate traduce în limbajul FSN-ist. Simpla idee că alternativa e posibilă, că opinia separată are drept de cetate, că pluralismul – invocat în toate momentele deja menționate – pluralismul face parte din lumea reală, această idee trebuia combătută, ascunsă sub preș, redusă la tăcere înainte ca masele vrăjite de ”socialismul cu față umană” ar fi apucat să-i dea de gust.

Nu în ultimul rând, ”a fost odată ca-n povești/ A fost în România/ O gașcă mare de golani/ Ce-au alungat sclavia”. Vorbim, desigur, despre Piața Universității și Imnul golanilor. Nu s-a derulat în Timișoara dar a preluat ideile Proclamației: alegeri fără comuniști, fără nomenclatură, libertate, pluralism. Mulțumind minerilor pe care i-a chemat să lovească, să spargă spații universitare, să distrugă infrastructura, Ion Iliescu a lansat celebrele apelative: golan, haimana, huligan. Pluralismul ”democrației sale originale” însemna, în cel mai pur limbaj stalinist, <cine nu-i cu noi, e golan, haimana, huligan>. Amintim că au fost arestări masive, victime decedate, și un recul internațional în relațiile cu România. Și cea mai brutală mineriadă. Și legitimarea cerinței ”moarte intelectualilor”. De atunci, valorile majorității românilor au devenit cu totul altele dar, din respect pentru Revoluția din 1989, nu le vom numi.