27.9 C
Timișoara
luni 24 iunie 2024

Între neo-marxism și neo-legionarism

În vâltoarea pricinuită de multiplele alegeri ce urmează să se consume pe parcursul acestui an, mi-a devenit tot mai clar faptul că, într-o importantă pondere, electoratul României este atras de extremele politice, de stânga sau de dreapta (deși, uneori, distincția dintre acestea nu mai este astăzi foarte clară). Concret, mulți dintre conaționalii mei simpatizează fie cu neo-marxismul, fie — într-o mult mai mare măsură — cu neo-legionarismul cultivat de AUR și, mult mai tușat la nivelul lexicului vehiculat, de SOS. Din rațiuni pe care, personal, nu le înțeleg, în ultima vreme, am cunoscut foarte mulți oameni care — în pofida statutului lor socio-economic (liber-profesioniști, antreprenori, universitari cu venituri peste medie) — vehiculează convingeri neo-marxiste, neo-legionariste sau un melanj al primelor două, în care își găsesc locul idei dintre cele mai „exotice” și chiar dintre cele mai greu de conciliat: impozitarea brutală a marilor averi ori a proprietății imobiliare; critica dură la adresa Uniunii Europene și a instituțiilor sale, dublată de un suveranism agresiv; invocarea obsesiv-compulsivă a marilor noastre figuri istorice (fără de care, desigur, Europa nu ar fi supraviețuit) și a tradițiilor noastre ortodoxe (pe care aceeași Europă dorește cu tot dinadinsul să le distrugă ori să ni le răpească); cultivarea bolnăvicioasă a ideii că întregul complex ideologic al Uniunii Europene se reduce la „elgibitism” și „identitate de gen”; culpabilizarea colectivă a evreilor pentru tot răul ce se pretinde că ni s-a făcut de-a lungul ultimelor decenii; renunțarea la independența Justiției (pentru că, în ultimii 30 de ani, judecătorii și, într-o mai mică măsură, procurorii, au făcut cel mai mare rău acestei țări); naționalizarea a tot și a toate; alungarea străinilor din această țară, inclusiv și mai ales a armatelor străine, pentru că acestea nu sunt altceva decât armate de ocupație (americane, franceze sau de altă naționalitate); ieșirea României din NATO și, desigur, din Uniunea Europeană, pentru că aceste organizații ne-au transformat într-o colonie; trimiterea la pușcărie a majorității politicienilor din această țară și, în mod special, a celor care, în ultimii 35 de ani, au trecut prin PSD, PNL, UDMR ori prin formațiunile politice antecesoare; confiscarea marilor averi pentru motivul că, într-o țară ca România, acestea nu puteau fi făcute prin mijloace licite, ș.a.m.d.

 

Celor seduși de extremism nu am a le spune decât un singur lucru: că, în ultimii 20 de ani, economia României a crescut cu aproximativ 800%, ceea ce este fără precedent în istoria acestei țări. Într-o foarte bună măsură, această creștere este strâns legată de apartenența României la Uniunea Europeană și la NATO. Și nu cred că cineva îmi poate convingător demonstra că, dacă țara noastră nu s-ar fi integrat celor două organizații supranaționale, ar fi avut același destin economic. Admit că statutul României în Uniunea Europeană nu este neapărat unul de care să fim foarte mândri. Dar această situație este imputabilă incapacității politicienilor români — nu incapacității României și nici a poporului român! — de a negocia, pe marginea intereselor acestei țări, în interiorul concertului european. Astfel stând lucrurile, practic, cei care critică apartenența României la cele două organizații nu realizează că, în cazul în care iraționala lor dorință ar deveni realitate, această țară s-ar gripa instantaneu din punct de vedere economic. Iar efectele asupra ambientului democratic s-ar simți imediat. Cel mai probabil, România ar deveni o democrație „de vitrină”, în care justiția nu ar mai fi una independentă, infracționalitatea ar exploda, accesul la resurse ar deveni un privilegiu, proprietatea s-ar transforma într-un moft, iar libertatea ar îmbrăca forma unui produs de lux, pe care foarte puțini și l-ar permite. Mă întreb ce ar mai spune atunci cei care astăzi critică atât de vehement Uniunea Europeană, NATO și întregul cortegiu de avantaje și de garanții pe care ni le aduce apartenența României la aceste două organizații? S-ar putea ca cei mai mulți dintre ei să nu mai aibă posibilitatea de a vorbi. Libertatea de exprimare este garantată numai în democrațiile autentice. În cele contrafăcute, ceea ce spui îți poate fi fatal, pentru că libertatea însăși devine un atribut precar, de care statul autoritar te poate lipsi după bunul său plac. Nu vreau să trăiesc într-o astfel de democrație. Îmi este suficient să o aud pe președinta unui partid cu o denumire care trimite la alfabetul Morse vorbind despre Corneliu Zelea Codreanu și realizez imediat cât de puțin îmi doresc ca un astfel de om să ajungă vreodată să conducă vreo instituție din această țară. Astfel de oameni batjocoresc memoria victimelor tuturor regimurilor totalitare care au măturat această țară în perioada 1938–1989. Pentru că neo-legionarismul este o formă de fascism, iar acesta din urmă nu se deosebește cu nimic de comunism, atunci când vine vorba despre respectul datorat ființei umane, libertății și demnității acesteia. Sper să nu ajung să retrăiesc vremurile copilăriei mele, atunci când un singur om — în realitate, un scelerat! — și, eventual, nevasta lui stabileau pentru toți ceilalți cum trebuie să trăiască, ce pot spune, dacă și unde pot călători ori dacă este sau nu cazul să devină părinți.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Citește și :