Lumea se schimbă cu o viteză amețitoare. Zi și noapte. Iar supermarketul meu de proximitate e dovada vie și, firește, non-stop a acestei modeste constatări. Aici, rotația continuă a celor de la casă concurează de la egal la egal cu amețeala de la intrare a clienților casei.
Echilibrul e însă cuvântul de ordine. Ca în natură, și în natura umană.
Până mai ieri, o tânără de la casă își risipea energia printr-un pe cât de fermecător, pe atât de retrograd exces de politețe datorat, la prima vedere, debutului în funcție — sau nu numai acestuia. Iar eu devenisem, nu știu de ce, ținta preferată e excesului.
Domnu’ în sus, domnu’ în jos, dar mai ales domnu’ la stânga, domnu’ la dreapta cozii, din punctul ei de vedere, adică din spate sau din față, în ceea ce mă privește. Însă de ce spun din spate, dacă, însoțit de fiică-mea de nouă ani, eram repede trecut în față de domnișoară sub pretextul că tații — bunicii?! — cu copii mici au prioritate.
Acest „Lăsați-l pe domnu’ cu copil în față!” al fetei îmi amintea de zilele în care ieșeam cu a mică în brațe. Care însă acum ridica și ea sprânceana în semn de mirare: „De ce îți spune mereu domnu’ și ne lasă în față?”
În sfârșit, îmi imaginez, nu fără temei, că și dacă aș fi venit cu fiică-mea cea mare, de 29 de ani, scenariul s-ar fi repetat: „Lăsați-l pe domnu’ cu fetița…”
Până mai ieri, de câte ori picam pe tura tinerei, simțeam greutatea domnu-lui pe care-l recunoșteam atât de greu în mine la început. Fiindcă, după vreo lună, m-am adaptat ca fiece specie a junglei urbane în Profi. Dar cât de mult?
Aveam să aflu zilele trecute, când, în fața blocului, îmi aud duiosul domnu’, însă urmat, de data asta, de cel mai bărbătesc: „Îmi dați, vă rog, o țigară?” „Sigur!”, m-am grăbit să răspund întinzând pachetul. „Știți, merg la magazin, n-am apucat să-mi iau… „Mulțumesc, domnu’!” „Cu plăcere, vin și eu mai târziu, am câte ceva de luat.”
Peste niciun ceas, la casă, am fost încasat pentru prima oară cu o politețe rece, profesională. Iar de atunci, numai astfel. Desigur, fără niciun domnu’, amănunt care mă sperie puțin când voi merge la magazin însoțit de fiică-mea. „Ce-i voi spune?”
Probabil, adevărul: trebuie să dai ceva — mult spus, poate, să dăruiești — ca să te reîntorci la firescul lumii de azi. Și nu contează cât, cicât trebuie! Expresia „bani de țigări”, oricât de accizată ar fi, rămâne nepieritoare. De aici până la capătul lumii geopolitice.
