Interviu cu Mircea Mihăieș: Molly nu e „celălaltul” meu, ci eu, văzut dintr-un unghi imposibil”

289

Mircea Mihăieş (n. 1 ianuarie 1954) este critic literar, eseist şi profesor universitar. După absolvirea liceului în Arad, a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia engleză-franceză. Este profesor universitar la Catedra de limba şi literatura engleză a Universităţii de Vest din Timişoara, unde predă cursuri de literatură engleză şi americană. Este doctor în litere al Universităţii din Bucureşti, redactor-şef al revistei Orizont şi colaborator la revista România literară. A publicat peste 20 de cărţi de critică literară, eseistică şi publicistică.

La casele de pariuri literare cota că, după publicarea voluminosului Ulysses, 732. Romanul romanului, veţi da tot o carte despre Joyce era de 1: 18.000. Ce v-a determinat să scrieţi O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (Editura Polirom), pe care, din câte ştiu, nici măcar nu o aveaţi în plan? Care este istoria noii cărţi?

— Această carte nu exista nici la propria mea casă de pariuri, ce să nu mai vorbim de cele mari! Aveam cu totul alte planuri — unul dintre ele fiind să-mi iau o lungă pauză de la scris și să-mi imit cât mai repede prietenii care au știut să dea o turnură fericită vieții lor. De pildă, mutându-se în Provence. Ori mergând la burse de lungă durată în America. Ori dedicându-se pescuitului. Imprudent cum sunt, după încheierea cărții din 2016, mi-am propus să fac o lectură „de plăcere” a cărții lui Joyce. Voiam să verific, detașat și în totală obiectivitate, în ce măsură tezele mele rezistă și dacă nu cumva îndelungata intimitate cu personajele și acțiunea mi-a alterat plăcerea de a citi.

Foarte curând, mi-am dat seama că fac tot o lectură „direcționată”: nu mă interesa prea mult ce se întâmplă cu Leopold Bloom și cu Stephen Dedalus, nu urmăream felul în care apare în carte Dublinul, acest personaj mut, enorm și cenușiu-monstruos al romanului. Ca un bâzâit abia auzit, la început, apoi din ce în ce mai puternic, ajungând în final la intensitatea unor bubuituri, lectura mea era însoțită de întrebarea: „Dar ce se întâmplă cu Molly? De ce nu apare? Unde a dispărut? Când va reveni? Ce face ea în chiar acest moment, când n-o văd și n-o aud, dar o presimt de partea cealaltă a paginii?” Ei bine, lectura aceasta, presupusă a fi „de plăcere”, a devenit căutarea febrilă a personajului care nu-mi era necunoscut — capitolul pe care i l-am dedicat în Ulysses, 732. Romanul romanului e cel mai lung din întreaga mea exegeză —, dar care-mi provoca o stare de stranie neliniște. Am constatat că dezvoltasem cu el o relație complicată, când tandră, când conflictuală, dominată de un permanent sentiment de uimire: cum e posibilă o astfel de ființă umană?

După cum constați, dragă Robert, n-am spus, „cum e posibil un astfel de personaj”, ci „cum e posibilă o astfel de ființă umană”. Trăiam cu senzația, și mai trăiesc și acum, că e vorba de o femeie în carne și oase, care poate intra în orice clipă în încăperea unde mă aflu ori pe care pot s-o întâlnesc pe stradă sau la lucru. E limpede, mă îndrăgostisem de o nălucă pe care o luam drept o ființă reală. Și, ca să scap de obsesie, trebuia să pornesc o luptă pe viață și pe moarte împotriva ei. Așadar, nu eu am ales-o ca subiect al cărții, ci ea mi s-a impus cu o energie irezistibilă. Am scris primele pagini ale cărții când încă nici nu ajunsesem să recitesc până la capăt (de fapt, să re-, re-, re-, re-citesc!) ultimul capitol, Penelope, cel al imensului ei monolog nocturn, în care îi auzim în fine vocea, în infinitele ei tremolouri, modulații și asonanțe.

Veșmântul lingvistic face oare din Molly Bloom un personaj extraordinar, determinându-vă să vă aplecaţi asupra lui preţ de peste 600 de pagini? Ce aţi văzut nou la ea faţă de alţi exegeţi?

— Cred că „veșmântul lingvistic” nici nu adaugă, nici nu scade din  dimensiunea fabuloasă a personajului. Esența ei e trans-literară. Molly Bloom chiar a bulversat noțiunea de personaj literar, transformându-l într-o realitate palpabilă, pe cât de improbabilă, pe atât de credibilă: e tot ce ai putea fi tu, indiferent de sexul tău, dacă nu ai fi ceea ce ești. Dar asta nu înseamnă alteritate, ci identitate profundă. Molly nu e celălaltul meu, ci eu, văzut dintr-un unghi imposibil, al trei sute șaizeci și unulea, cu interiorul la vedere și cu exteriorul ascuns în străfundul minții tulburate de propria adâncime.

În general, când spunem „Molly Bloom” avem în minte îndeosebi ultimul episod al cărții, Penelope, un capitol experimental, din care Joyce a eliminat toate semnele de punctuație. Autorul sugera în felul acesta transcrierea „fluxului conștiinței”, racordarea stiloului scriitoricesc direct la creierul eroinei. O astfel de abordare e complet greșită: Molly Bloom e prezentă în aproape toate capitolele romanului, ca obsesie a altor personaje, ca fulgurație narativă, ca rememorare și ca supraveghetor al văzutelor și nevăzutelor orașului. Ea apare în zeci de secvențe disparate, țesându-și pe dedesubt, ca o suveică, propria pânză în locuri și situații în care pare absentă. Așa cum a gândit-o Joyce, ea e conștiința vinovată a unui întreg oraș, Dublin, și a unei întregi lumi, inclusiv a aceleia mediteraneene, simbolizată de Gibraltar. Dar mai e, și încă din plin, supra-conștiința propriului ei soț, Leopold, purtătorul unui înduioșător sentiment al vinovăției înmuiate în alcoolul tandru al păcatului mereu reînnoit.

Citind, cred, toate lucrurile importante scrise de-a lungul vremii despre Molly Bloom, am fost surprins (și iritat) de varietatea etichetelor ce i-au fost atașate. Multe dintre ele fanteziste. Într-un demers critic viabil, decisive sunt nuanțele, nu calificativele. Mai întâi, am încercat s-o salvez din brațele și ghearele criticii de gen, care simplifică și sărăcește până la mutilare. Molly a mea nu aparține nici postmodernității, nici postcolonialismului, nici „mișcării de eliberare a femeii”. Dar nici pre-modernității și convenționalismului care-o așază pe femeie în rândul „obiectelor utile” ale vieții casnice. Ci vieții, pur și simplu. Cred că nu-i aparține nici lui Joyce însuși — prudent, acesta s-a retras complet din structura romanului, vocea lui nefiind auzită nici măcar o singură dată. Ceea ce propun e, finalmente, propria mea fantasmă legată de ideea de feminitate, libertate a scrisului și a gândirii. S-a întâmplat — spre eterna slavă a minții omenești — ca acest lucru să se producă prin exploziile de inteligență și erotism din creierul unei Eve „supra-senzuale și suprasexuale”, și nu să iasă din coasta vreunui Adam devitalizat și lipsit de viziune.

Nu ezitaţi să daţi câte-un bobârnac, în O noapte…, celor care au scris despre Ulysses în cheie ideologică, feministă, political correctness, „prinzându-l” pe scriitorul irlandez cu probleme de gen ori rasiale. Şi căutaţi să demonstraţi că scriitorul nu se răfuiește, prin Molly Bloom, cu specia feminină. Dar cu cine se răfuieşte irlandezul?

— De ce să ezit să pun degetul pe excrescențele monstruoase întâlnite la tot pasul în spațiul exegetic? Ideologiile sunt, prin însăși natura lor, perisabile și superficiale. Ele vizează interesele unor grupuri precise și restrânse de indivizi. Ca umanist — și n-am nicio îndoială că era unul din cea mai nobilă stirpe —, Joyce nu putea accepta o viziune îngustă, reducționistă asupra lumii și asupra personajelor lui. În Ulysses, el e goethean de-a dreptul: ce altceva decât elogiul eternului feminin e ceea ce se produce (și) prin acest personaj? Ea transcende ideile de rasă, clasă, sex și orice alți operatori ideologici pe care-i avem în minte. Molly Bloom devine, pe vreme ce trece, personajul cel mai „reprezentativ” al romanului, pe când contururile celorlalți eroi se estompează, îndepărtându-se de urgențele lumii de azi.

Molly Bloom nu e, așadar, un pretext de „răfuială” cu mòdele și modelele aflate la un moment dat la putere în lumea culturală. Ea e ipostaza, pentru mine determinantă, a spiritului feminin aflat în permanentă confruntare cu intemperiile existenței. Dacă s-a răfuit cu ceva, Joyce s-a răfuit cu filistinismul, cu minciuna, cu nedreptatea, cu prostia — adică acele constante comportamentale ale omenirii de care am dori să ne debarasăm, dar care au o formidabilă putere de regenerare.

În carte faceţi o afirmaţie paradoxală despre Joyce, pe care vă rog să o explicaţi: „Întregul său scris stă sub semnul spontaneității controlate”.

— Aprofundând lecturile din James Joyce, am ajuns la concluzia că mintea lui era, în structurile ei de adâncime, inanalizabile, aceea a unui matematician. „Scriitor” a fost mai ales în poezie, critică literară și teatru, și aproape deloc în proză (cu excepția lui Dubliners). Fratele său, Stanislaus, un remarcabil intelectual și-un ins de-o strălucită inteligență, denunța în termeni duri, în vara lui 1924, „artificialitatea” radicală a ultimelor sale două cărți, Ulysses și Finnegans Wake. Le reproșa că sunt prea „construite” și că finalmente vor duce la moartea literaturii: „De ce oare ești încă inteligibil și sincer în poezie? Dacă literatura se va dezvolta în direcția ultimei tale scrieri, ea va deveni, așa cum spunea Shakespeare acum câteva secole, mult zgomot pentru nimic”.

Iată că literatura post-Joyce n-a murit, ba chiar aș putea afirma că se simte destul de bine. Ceea ce nu înseamnă că e recomandabil să mergem la nesfârșit pe cărările (eu cred că sunt chiar bulevarde!) deschise de el. Prin „spontaneitate organizată” înțeleg un set de tehnici de scriere a textului literar care-i stăteau la îndemână doar lui. Și anume, abilitatea uluitoare de a preface în fapt artistic lucruri ce țin de gândirea umană. De a transpune în formule metaforice și parabolice, adică în însemne marcate acut literar, abstracțiuni ale minții.

Susţineţi că Joyce folosește limbajul ireverențios nu în scop literar, ci pentru a-i ironiza pe criticii literari îmbătați de propria subtilitate. Ce vă determină să credeţi asta?

— Aceasta e doar una din fațetele problemei. Dar cea mai importantă explicație se leagă de logica internă a personajelor. Ele nu pot vorbi decât în conformitate cu propria lor construcție mentală, folosindu-se de „zestrea genetică” ce le-a fost alocată atunci când au ieșit, gata înarmate să ia cu asalt realitatea, din mintea (subconștientul?) creatorului lor. Primordială, în cazul creației lui James Joyce, este, chiar înaintea și deasupra realității, verosimilitatea. E plauzibil ca un personaj să vorbească așa cum vorbesc Leopold Bloom sau Stephen Dedalus? Dacă da, acesta va deveni felul lor de a exista în lume. Definirea obscenității și a pornografiei era un proces destul de complicat în primele decenii ale veacului al XX-lea. În ciuda avertismentelor lui Ezra Pound, marele susținător al lui Joyce, care ar fi vrut un Ulysses lipsit de — cum să le spunem? — „impurități lingvistice”, Joyce a continuat să scrie așa cum îi dicta conștiința sau, poate, zeul capricios pe care-l simți în spatele fiecăreia din literele sale.

Marele pariu al lui Joyce, spuneţi undeva în O noapte cu Molly Bloom, a fost să facă din această femeie nu doar un personaj, ci și o tehnică. Şi vedeţi plasarea capitolului Penelope la finalul romanului ca pe o modalitate de a controla de la distanță și de a corecta inevitabilele erori de execuție (dar și de concepție) ale cărții”. Care vi se par a fi cele mai grave dintre erorile de concepţie ale lui Ulysses?

— „Miza pe Molly Bloom” transcende necesitățile construirii unui personaj literar. Există în carte și un pariu teoretic, poate mai puțin vizibil pentru cititor, dar important pentru mine. Și anume, acela de a ilustra, ca o voce secundară a demersului, nu doar aspectele psihologice care au făcut-o posibilă pe eroina lui Joyce, ci și tehnicile prin care modernismul a operat o ruptură decisivă în raport cu discursul realist: pluralitatea punctelor de vedere și anularea cronologiei „clasice”. Fără aceste adevăruri „tehnice” era greu de ajuns la profunzimea și complexitatea modalităților de compoziție prin care Joyce și-a atins țelul.

Din acest unghi, capitolul în care Molly Bloom iese în prim-planul narațiunii, are și o certă valoare de „controlor de calitate”, de „probă-martor”, de „hârtie de turnesol” ale textului. Nu e locul aici să intrăm în detaliile de scriere (și, mai ales, rescriere) ale lui Ulysses. Am să mă contrazic parțial și am să corectez afirmația de mai sus, potrivit căreia Joyce și-a supravegheat la  modul „științific” textul. Aserțiunea își păstrează valabilitatea în privința a ceea ce el a pus pe hârtie. Dar nu și în cazul „desenului mare”, al structurii generale a cărții. Intrând în zona fabuloasă a corecturilor, a variantelor, a rescrierilor, reiese cu claritate că ultima secvență a romanului, Penelope, a funcționat asemenea unei oglinzi retrovizoare, care i-a permis lui Joyce să observe erorile de compoziție. Într-un limbaj simplu, el avea deja „stația terminus”, adică știa unde trebuie să ajungă, dar pentru a parcurge drumul era obligat la o sumă de corecturi și recalculări ale traseului.

Am motive să cred că episodul dedicat în întregime lui Molly Bloom a venit ca o surpriză pentru Joyce însuși. El a tulburat într-un fel structura romanului, dar a și limpezit-o. După planul inițial, Ulysses ar fi trebuit să se încheie odată cu capitolul al șaptesprezecelea, Ithaca, dedicat întoarcerii acasă a noului Odiseu din Dublin. Joyce le-a și cerut, de altfel, tipografilor să marcheze finalul capitolului cu un punct mare, supradimensionat, semn clar că aventurile Odiseei irlandeze se încheiaseră. Partea dedicată exclusiv lui Molly a fost scrisă într-un ritm superior lentorii scrisului de până atunci al lui Joyce: în doar câteva luni. El a fost resimțit ca o necesitate organică de a da o dimensiune irlandeză aventurilor grecului Odiseu, fără să trădeze, totodată, paralela homerică și sursa de inspirație a cărții. Prin urmare, nu se poate vorbi de „erori de proiectare” propriu-zise ale romanului, ci de inventarea unui stil marcat de infinite, neobosite reveniri și nuanțări a ceea ce fusese deja scris.

— E Molly un alter-ego deghizat al lui Joyce?

— M-ar tenta să spun: „Ar fi fost păcat să nu fie!” N-am găsit însă probe suficient de puternice pentru o astfel de ipoteză, care i-a tentat pe mulți comentatori ai lui Ulysses. Doar Flaubert a putut să spună „Madame Bovary c’est moi!” Joyce mi se pare mai apropiat de Rimbaud, cu al său „Je est un autre”. Ceea ce pot afirma e că există mai multe Molly, una dintre ele fiind „a lui Joyce”. Dar putem vorbi la fel de bine de o „Molly a lui Bloom”, de una a lui „Stephen Dedalus” și chiar de una a vocii multiple a Dublinului. Dacă e să coborâm la nivelul factologiei, în Molly s-a adunat cam tot ceea ce știa Joyce despre ideea de femeie și feminitate. La un capăt, ea ilustrează, clar, „femeia irlandeză”, așa cum a construit-o lunga tradiție a culturii medievale, cu „zeițele ei teritoriale” și femeile bărbătoase, un fel de amazoane ale Nordului. La celălalt, există un șir destul de lung de femei în carne și oase întâlnite de Joyce. Între ele, propria lui soție, Nora Barnacle. Dintre puținele ei scrisori păstrate către Joyce, există trei, din anul 1904, la care mă refer și în carte, unde întâlnim mostre explicite de exprimare pe care Joyce le-a luat drept model pentru redactarea capitolului Penelope. E vorba de un șir de cuvinte fără punctuație și fără majuscule, scrise cu același aer de precipitare și dezinteres pentru sistematica expunerii gândurilor pe care le descoperim și în monologul lui Molly.

În acest „portret colectiv” intră și o tânără din Trieste, Amalia Popper, pe care Joyce a nemurit-o și în altă scriere a lui, Giacomo Joyce, din vara lui 1914. Dar și alte câteva, între care și Livia Veneziani, soția lui Italo Svevo (numele real al acestuia era Ettore Schmitz). Aceasta, fiica unui bogat armator din Trieste, a fost, se pare, o obsesie de lungă durată a lui Joyce. Pe când scria primele secvențe din Finnegans Wake, Joyce i-a comunicat soțului ei, autorul Conștiinței lui Zeno, oarecum preventiv: „Apropo de nume: am dat numele Signorei Schmitz protagonistei [Anna Livia, n.n.] cărții pe care o scriu. Cere-i, totuși, să nu pună mâna pe arme, fie ele de oțel sau de foc, deoarece persoana împricinată este Pyrrha Irlandei (sau mai degrabă a Dublinului), al cărei păr este râul pe malul căruia (numele ei e Anna Liffey) s-a ivit a șaptea cetate a creștinătății.” Că există o fărâmă de… inspirație în aceasta e sugerat de faptul că Joyce a ales pronumele personajul său, Leopold, după cel al tatălui Liviei.

Prima dumneavoastră carte despre Joyce s-a transformat într-un succes la cititori greu de previzionat. Ce credeţi că a determinat acest interes asupra unei cărţi de metaliteratură, de peste 1.200 de pagini, care tratează unul dintre cele mai dificile romane ale modernităţii literare?

— Nu sunt sociolog și nu am nici cea mai vagă idee despre cum se obține și ce înseamnă succesul. Tot ce pot spune e că m-am bucurat că o astfel de carte, groasă și destul de dificilă, și-a găsit drum spre bibliotecile cititorilor. M-ar bucura să aflu că și spre interesul lor. După cum m-aș bucura să fie la fel de deschiși spre aventurile lui Molly Bloom. Măcar pentru faptul statistic că e prima carte dedicată ei scrisă de un singur autor. Și mai pot să asigur că am scris-o cu plăcere și că aproape am regretat când am încheiat-o. Le dau prezumtivilor cititori întâlnire cu femeia care este, cred eu, una dintre cele mai puternice întrupări ale feminității din literatura occidentală a ultimelor două secole. Ce va găsi el în carte? Mă citez: „transcrierea celor mai îndrăznețe, nesăbuite, prostești, extravagante, smintite, iraționale, delirante, caraghioase, burlești, pompoase, imprudente, obscene, lirice, încântătoare, nostalgice, fastuoase, sublime gânduri din mintea unei femei surprinse vreodată de literatură”.

Ce urmează după Molly?

— Mă ispitește vorba nemțească: „niciodată doi fără trei.” Dacă nervii lui Silviu Lupescu și ai admirabilei sale echipe de la Polirom vor rezista și după această nouă încercare, poate că am să reușesc să le ofer, într-un viitor deocamdată greu de precizat, o a treia parte a aventurii mele joyceene. Va fi o explorare a cărții ce a atins absolutul obscurității în literatură, Finnegans Wake. Dar pentru asta mai trebuie îndeplinită condiția invocată adeseori de Tolstoi: si Dieu nous prête vie.

— Ca să încheiem pe un ton mai… tehnicist: cum ați scris, la propriu, cartea?

— Am scris-o cu gândul secret de a construi un Anti-Ulysses. Imaginea care mi s-a impus, după aceea a insulei, a peninsulei și a arhipelagului, pe baza căreia am lucrat la Ulysses, 732, a fost aceea a unui evantai multicolor. Cu acest obiect în minte, m-am așternut pe scris.  Fascinat de ființa de hârtie care, simultan, se ascundea și atrăgea atenția asupra sieși, am început să explorez un continent al feminității explozive și tainice, misterioase și accesibile, travestite și autodemascate. Molly Bloom e și „nevasta veselă” din Windsor-ul shakespearean, e și Moll Flanders și Fanny Hill, și sora mai mică și mai puțin nevrotică, dar mai îndrăzneață, a Annei Karenina și a Emmei Bovary, și Justine a lui Sade, și Venus în blănuri, și Emanuelle, și eroina unei Histoire d’O ce n-a mai fost scrisă, și o Simone de Beauvoir avant-la-letttre. E întruparea senzualității și a nerușinării, a visării exaltate și a tânjirii deznădăjduite. Am descoperit astfel drama lucidității, a compasiunii (și autocompasiunii) unei femei ce pare sclava instinctelor fizice, dar care se relevă a fi stăpâna absolută a intuițiilor și viziunilor luminoase despre iubire.

Deschise, părțile dispuse radial ale evantaiului sunt un elogiu adus femeii și feminității, supleței inteligenței și mlădierii pasiunilor ce-și cer dreptul la exprimare artistică. Molly Bloom se află la răscrucea mentalităților, percepțiilor și sensibilităților premoderne și moderne. Atunci când nu le-a înfrânt, a știut să-și facă din ele un aliat. Le-a cucerit ori și le-a asumat, în toate ipostazele ei, din care am construit capitole ale cărții: Molly imperiala. Molly impudica. Molly carusel. Molly naturalis. Molly triplex. Molly din Troia. Molly de piatră. Molly postmeridian. Molly nocturna. Molly sola. Molly asamblaj. Molly mille-feuilles. Molly grande-bouffe.

 

LĂSAȚI UN MESAJ