Întâlnirea de la Rio

91

Se întâlniseră aproape din întâmplare, pe faleza aglomerată de unde puteai vedea marea lovind zglobiu trupurile celor de pe plaja, ticsită, și ea, la ora târzie a amiezii de august. Când i-a întâlnit privirea, a văzut uluirea așternută pe chipul ei, grimasa prelungită care pornea de la buze și se întindea până la nivelul ochilor. Era, și el, la fel de surprins de faptul că, după atâta vreme de când drumurile lor s-au bifurcat abrupt, se putuse întâmpla această revedere, acolo, la mii de kilometri de orașul și de țara unde a început povestea lor de dragoste.

Primul lucru pe care l-a remarcat a fost frumusețea ei intactă, acel trup de semifondistă nici pe departe în retragere și fața care părea în continuare a unui femei de cel mult 25 de ani. A calculat imediat în minte că Mirela tocmai împlinise în acea vară 36 de ani și a realizat, tresărind, că anii au trecut nelăsând vreo urmă de îmbătrânire, în mod miraculos, peste ea!

Firește, cea care a rostit primele cuvinte a fost fata, după câteva clipe în care privirile lor păreau să interfereze cu un soi de veșnicie.

„Daniel, tu aici? Ai venit în vacanță sau la congresul judecătorilor de pe întreg globul pământesc? Văd că întreaga justiție a planetei s-a reunit, aici, la Rio!”, auzi, ca printr-un tunel îndepărtat, vorbele fetei.

Nici vocea nu i se schimbase deloc, aceleași inflexiuni calde și mătăsoase ale corzilor ei vocale făcându-l, pentru un moment, să creadă că s-a întors în timp.

Vocea care-l strunea, la propriu, să-i stea mereu în preajmă, ca și când, părăsind-o, fie și pentru puțină vreme, exista mereu riscul palpabil să o piardă în hăul timpului.

Știa doar că, atunci când începea să-i vorbească, cel mai adesea calmă și plină de duioșia unei femei îndrăgostite, totul se transforma în ce-o privește. Ochii ei de un verde-smarald, tenul arămiu, părul blond, prins, voit neglijent, cu o agrafă, trupul fremătător deveneau, toate la un loc, anatomia celei mai frumoase femei din lume.

Și, cu toate că nu mai era de mult un tinerel oarecare, câtă vreme devenise, pe atunci, un bărbat de aproape 30 de ani, care trecuse, natural, prin alte câteva relații amoroase, știa foarte bine că nu ar fi fost niciodată capabil să mai renunțe la această nouă iubire.

„Mirela va fi soția mea!”, își spunea mereu, și nu doar în gând!

„Da, fetițo, la fel ca tine am venit la Rio pentru acest congres al breslei noastre. Aici, unde justiția lumii s-a întâlnit pentru a face dreptatea să triumfe pe planetă, dar, mai cu seamă, în România”, venise și replica lui, plină de malițiozitatea de care ea îl învinovățea mereu, că o folosește și când era nevoie și când nu se impunea.

Observă, din nou surprins, că nimic din aspectul Mirelei nu-i trăda vârsta de acum, cea a unei femei încă tinere, firește, dar care, în comparație cu el, rămăsese suspendată undeva, în intervalul anilor în care îi devenise posesiunea sa exclusivă.

Copleșit, privi cu nesaț la trupul ei bronzat, căutând prin decolteul generos al fetei semnul acela pe care doar el îl admira atunci când o privea goală, înainte sau după ce făceau dragoste.

Cicatricea de pe sânul drept era tot acolo, la locul ei, desigur, astfel încât, cuprins de excitație și de o formă de reverie, deopotrivă, nu auzi nimic din ceea ce Mirela îi vorbise în tot acel timp.

„Daniel, sper că îmi vei da un răspuns la invitația mea!”, stărui, cu un zâmbet larg întins pe întreaga ei înfățișare, Mirela.

„Te aștept, oricum, diseară, la un pahar de șampanie, la hotel!”, îi mai susură la ureche femeia, apoi îi strecură, delicat, un bilet pe care apucase să-i scrie numărul camerei.

Abia când Mirela se îndepărtase de el, Daniel apucă să îngaime ceva, un fel de răspuns, cu totul afirmativ, dar pe care nu-l auziseră decât urechile lui.

În rest, tot ce-i mai rămăsese să facă după acele clipe era să privească la nesfârșit după trupul longilin și vecin cu perfecțiunea al femeii pe care o iubise, tânguitor, cândva…

LĂSAȚI UN MESAJ