Juan Reinaldo Sánchez este cel (In)Fidel. Era, mai precis, fiindcă în 2015 a murit. A fost așa pentru că mai întâi a fost (lângă) Fidel, apoi s-a îndepărtat de faimosul dictator cubanez (și pentru aceasta a fost aspru hăituit), devenind (In)Fidel.
Ceva mai detaliat: JUAN REINALDO SÁNCHEZ (1942‒2015) a fost timp de 17 ani gardă de corp cu responsabilităţi importante a conducătorului Cubei Fidel Castro (1926–2016). A avut, ca militar, gradul de locotenent-colonel. În 1994 a cerut pensionarea şi, ca urmare, a fost arestat şi torturat. După eliberarea din închisoare, în 1996, a continuat să fie urmărit de serviciile secrete. A avut opt tentative eşuate de fugă din ţară. Abia în 2005 a reuşit să ajungă clandestin în SUA, iar în 2014 a publicat, în Franţa, o carte de memorii despre viaţa dublă a lui Fidel Castro. (sursa: www.humanitas.ro. )
Ei bine, Juan Reinaldo Sánchez este (co)autorul unei cărți — fascinante — de confesiuni apărute, recentissim, și în limba română, la editura Humanitas, în colecție de istorie a acestei edituri. În alte cuvine: Juan Reinaldo Sánchez, împreună cu Axel Gyldén, au făcut volumul Viața secretă a lui Fidel Castro. 17 ani în intimitatea lui líder máximo, o incursiune, pentru aproximativ două decenii în zona zero a puterii al cărei epicentru și simbol atât de puternic a fost Fidel Castro.
Dictatorul cubanez iubește, știm din foclorul politic, să petreacă, să celebreze, să fie adulat, să „se dea mare”. Iată câteva detalii, din cartea mai sus-numită, legate de această pornire a lui Fidel Castro: „cu noi, gărzile de corp şi şoferii lui, nu cu Dalia sau cu copiii, sărbătorea Fidel evenimentele de la 1 ianuarie, 26 iulie şi 13 august. Sunt cele trei date fundamentale din istoriografia castristă. Data de 1 ianuarie corespunde „Triumfului Revoluţiei”, care a avut loc de Anul Nou, în 1959. 13 august marchează aniversarea lui Fidel Castro, născut în 1926. În sfârşit, 26 iulie aminteşte că epopeea revoluţionară anti-Batista a pornit în acea zi, în anul de graţie 1953, cu „atacul eroic” (deşi ratat) al cazarmei Moncada din Santiago de Cuba. Pentru ca importanţa acestui eveniment să fie bine înţeleasă, Fidel a transformat ziua de 26 iulie în sărbătoare naţională. Mesajul este clar: în Cuba, această dată este începutul a tot, big bang-ul politicii”.
Și, tot legat de petrecere, în cuvintele aceluiași martor direct: „În ziua aniversării, Fidel nu uită să-l viziteze nici pe fratele lui Raúl, nici pe scriitorul columbian Gabriel García Márquez, care mănâncă uneori miel fript, alături de ceilalţi, în Unitatea 160. În general, festinul durează trei sau patru ore. Fidel este întotdeauna fotografiat, în general după primirea cadourilor. Deschiderea darurilor, trimise de omologii lui Fidel sau de admiratori străini, durează mult timp. Sunt sute: lăzi de vin de la preşedinţia algeriană, cutii de curmale trimise de şeful de stat irakian Saddam Hussein, jambonul pata negra oferit de un grup de admiratori spanioli care ştiu cât îi place lui Comandante această specialitate iberică…”.
Pare ok, poate chiar idilic, așa cum se cuvine să fie? Pare, dar nu e chiar așa — deși o asemenea apreciere nu e pe placul multor superstaturi din diverse domenii care și-a făcut din Fidel Castro (și, adesea, din Che Guervara — un criminal odios) icoane; nu e, de asemenea, nici pe placul multora dintre liderii de opinie care au consumat, ca pe un opium, stângism și comunism decenii de-a rândul în Vest, în ciuda tututor evidențelor de bun-simț. Iar cartea de față pune în joc câteva argumente extrem de solide, care sprijină o perspectivă foarte severă cu privire la cine a fost și ce a făcut cu adevărat Fidel Castro. Cartea aceasta este presărată cu anumite episoade care ar putea induce în eroare — provocând judecăți din specia celor care au admirația în infra —, dar ea este, mai ales, un inventar din specia răului: al multor orori, al unor excese care stau foarte aproape de demență politică, al gesturilor și faptelor unui om care a umilit o țară, sărăcind-o drastic, batjocorind-o în numele unei stupide și cu sute de mii de oameni uciși criminale revoluții. E o carte despre un rău imens care a cuprins o țară frumoasă — care a ajuns, vai, să fie condusă de comuniști sadea. Apropo: fiindcă renaște un fel de admirație — adesea tâmpă, căci în afara faptelor reale — pentru comunism, cartea de față este și un bun manual de limpezire a minților prea înfierbîntate.
Cristian PĂTRĂȘCONIU