Născut în 1966, la București, Florin Dumitrescu debutează ca textier cu „Timpuri Noi” (1992) și se consacră cu „Sarmalele Reci”, cărora le este unic textier din 1993. Din 1998 scrie texte pentru „Direcția 5”, iar în ultimii ani, pentru „Pasărea Rock”, Mircea Baniciu, RIT, Jazzappella, Iordache, „Ninigra”, Dan Manciulea și „Forțele de Muncă”.
Ca poet, debutează cu grupajul Megaviziuni în volumul colectiv Marfă (Ed. Salut, 1996, alături de Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa și Bogdan O. Popescu), apoi publică Ana are mere (Cartea Românească, 1997, Premiul ASB pentru Debut). Revine cu ÎNcîntece (Ed. Vinea, 2007, Premiul Tiuk! pentru Poezie) și participă, cu grupajul Furat la cîntare, la antologia Marfă reîncărcată (Brumar, 2012) a aceluiași grup nouăzecist. În aceeași perioadă, publică poemul-poveste Bucătarul Ben în antologia pentru copii Ce poți face cu două cuvinte (Art, 2012). În 2015, ia parte la București 2021, „epopee participativă” ce reunește patruzeci de poeți (ARCUB, 2015, eveniment organizat de Svetlana Cârstean). După volumul Dodii (Vorpal/Nemira, 2016), revine alături de grupul Marfă în proiectul experimental Dosarte. unfinished, coordonat de Mihai Zgondoiu (Euro Culturart, București, 2019), cu grupajul „Atlantida. Cîntece nemaiauzite”.
Robert Șerban: Fac și poeții burtă? Oare de ce?
Florin Dumitrescu: Vai, nu! La poeți se numește pântece, plenitudine sau preaplinul ființei. Prozatorii fac burtă, că șed mai mult la masa de scris.
R.Ș.: Tu scrii despre tine că ești textier. Sună mai șic decât poet?
F.D.: Am debutat oficial ca textier fix acum 30 de ani, când s-a lansat discul Timpuri Noi (zis „Bebelușul”). Înainte aveam doar statutul de „prieten al muzicienilor care mai ajută la lyrics-uri”. În anul următor, 1993, a venit confirmarea mea definitivă ca textier, alături de „Sarmalele Reci”. Apoi, când am debutat ca poet — în 1996, în volum colectiv, și în 1997, individual —, aveam deja gata renumele de textier. Mi-a convenit, mi s-a părut că îmi exprimă intenția de a aduce în lumea poeziei culte o simplitate și o directețe tipice cântecelor pop-rock. De atunci m-am mai maturizat, mi-am găsit o voce poetică mai sofisticată, dar și poezia română a evoluat spectaculos de mult. În panorama poetică actuală, încerc să țin vie acea componentă orfic-incantatorie care cred că se pierde în ultima vreme. În acest sens, eticheta de textier se justifică în continuare.
R.Ș.: Ce are în plus un textier?
F.D.: Textierul știe să colaboreze cu compozitorul, cu muzicienii în general. În afară de anumite tehnici care țin de metrică, eufonie, dozarea sunetelor etc., textierul stăpânește arta de a descoperi în muzică sensuri care pot fi verbalizate. Este un exercițiu al răbdării, al ieșirii din egocentrismul tipic poeților. E o cale a solidarității, a înfrățirii artistice. Dacă ne întrebăm cine este poetul cel mai pus pe muzică, vom descoperi că este Adrian Păunescu, deoarece el avea întreaga armată de cantautori ai Cenaclului Flacăra la îndemână. Cu toate acestea, Păunescu nu este un textier ca atare, deoarece cântecele trebuiau executate (uneori la ordin) pe versurile sale, el neavând răbdarea și aplecarea de a compune un text pe un cântec preexistent (cu vreo două excepții, din prima perioadă a Cenaclului). De altfel, nici nu cred că și-a dorit să fie privit ca textier. Pentru generația aceea de poeți, textier avea un sens peiorativ, așa, ca poetastru sau condeier. Șerban Foarță, maestrul meu absolut, se supără grav dacă i se spune textier, deși ne-a lăsat unele dintre cele mai frumoase texte scrise pe muzică pre-compusă, în perioada clasică a phoenicșilor.
R.Ș.: Ai postat pe pagina ta de Facebook, la finele lui 2021, un anunț care suna cam așa: „am scris niște lyricsuri apocaliptice… (…) Și mi-e greață de pe acum de trolii care îmi vor reproșa că mă dau după modă etc. Numai că e ceva peste modă, e comandament social, îl simt în vene cum pulsează”. Cum mai e azi comandamentul social, ce e el?
F.D.: Era o postare în trena polemicilor iscate de „Nu priviți în sus”, un film cu tematică apocaliptică, al cărui succes m-a bucurat în primă instanță, pentru că acea tematică mă preocupă și pe mine ca textier și, înainte chiar, ca cetățean. Apoi, văzând că dezbaterile online degenerează, m-am întristat la gândul că, de acum, dacă voi lansa în textele mele reflecții în zona ecologic-apocaliptică, voi fi tratat drept imitator și oportunist.
Da, eu comit texte angajate social, ecologic, politic, unele mai protestatare, altele mai meditative. Într-o vreme, mesaje precum „Țara te vrea prost” sau „Prostia la putere” erau privite ca expresia unor frustrări inconștiente. Țin minte că „Evenimentul Zilei” scria despre „Sarmalele Reci” la debut, în decembrie 1993, că sunt „vocea unei generații”, că manifestă „radicalismul tinerilor de azi” etc. De fapt, asta se aștepta de la o trupă de rock, lumea era obișnuită ca băieții cu chitare și tobe să nu aibă conștiință socială, ci doar să exprime propriile lor frustrări, identificabile cu cele ale tineretului. Or, noi eram încă de la început o trupă matură în gândire, conștientă de impactul mesajului său.
Astăzi, după treizeci de ani, timp în care showbizul și marele marketing au reușit să acapareze și să controleze toate canalele importante, sunt mult mai radicalizat și mai decis să lupt cu garda jos pentru valori precum umanismul, dreptatea socială, salvarea planetei etc. Fac texte angajate pentru toți muzicienii cu care lucrez, de la folkistul Dan Manciulea (alături de care am lansat astă toamnă albumul „Am înfrânt”), până la veteranul Josef Kappl (împreună cu care am compus, printre altele, chiar un cântec eco-apocaliptic, Călușandra, pentru supergrupul „Pasărea Rock”). Chiar și pentru „Direcția 5”, trupă care vrea de obicei cântece duioase de dragoste, am făcut de curând un text cu problematică de diaspora, Vreau acasă.
În elanul ăsta militant, am debutat eu însumi cu un performance pe teme anticonsumiste/anticapitaliste. Am vrut să fac o piesă spoken word cu fundal muzical, așa cum fac poeții douămiiști: Dan Sociu, Marius Aldea etc. Dar, avându-i colaboratori muzicali pe Tavi Scurtu și Mihai Iordache, a ieșit o bucată foarte dansantă, intitulată Consum. Se găsește pe Youtube și pe Soundcloud. Dar ceea ce va fi mai de impact se află încă în pregătire: un album al trupei RIT, pentru care, împreună cu vocalistul și compozitorul Bogdan Munteniță, pregătesc niște cântece (post)apocaliptice în care ne-am implicat maxim pe plan creativ. La ele mă gândeam când am emis acea postare.
R.Ș.: Cât de tare, pe o scară de la 3 până la 9, pe Richter, e să fii muzul unui muzician? Textele tale l-au inspirat pe prietenul și colegul tău de la trupa „Sarmalele Reci”, Mihai Iordache, să compună muzica pentru un viitor album, Zeuții.
F.D.: 10+! În munca mea obișnuită de textier, eu fac texte după muzică, nu invers. Primesc linia melodică înregistrată cu vocea făcând la-la-la… și eu o umplu de sens prin cuvinte. Rareori se întâmplă invers. Împreună cu Iordache, am făcut ani de zile un tandem compozitor-textier în care ne-am completat fericit unul pe altul. În ultimii ani am dus lipsa acelei colaborări. Atunci când Iordache, răsfoind un volum al meu de versuri, s-a gândit să compună lied-uri jazz-rock-progresiv pornind de la ele, m-a bucurat și mi-a confirmat că există o chimie între noi. Am ascultat de curând înregistrările și am rămas cu convingerea că e cea mai bună formă posibilă de redare a lor.
R.Ș.: Predai cursuri despre publicitate și retorica publicitară. Care întrebări apar cel mai des din partea cursanților? Ce vor ei neapărat să afle despre publicitate?
F.D.: Țin un curs și un seminar de scriere publicitară la Literele din Brașov. Aici am plăcerea de a mă întâlni cu masteranzi foarte bine pregătiți filologic. Unii dintre ei au debuturi promițătoare ca poeți, prozatori sau critici. La cursul meu vin ca să studieze tehnicile unui tip de scriere funcțională, care e posibil să le servească în carieră. Unii dintre ei sunt implicați în acțiuni civice, în ONG-uri, a căror comunicare împrumută mult din stilul publicității. Dar cred că toți, fiind filologi, gustă pur și simplu studiul retoricii, care e o plăcere în sine.
R.Ș.: Ce produs românesc de calitate crezi tu că nu e promovat cum trebuie?
F.D.: Există o prăpastie imensă între, pe de o parte, vinul nobil, din soiuri consacrate, fie al marilor producători vini-viticoli, fie al unor mici crame de renume; și, pe de altă parte, marele consum popular, de vin de masă, obținut din hibrizi neomologați, precum zaibărul, căpșunica etc.
Vinul DOC (denumire de origine controlată) are parte în ultimii ani un marketing profesionist, se vede că se investește mult în acest domeniu, există rute deja stabilite de export și se caută mereu altele. De curând a sosit în peisajul internațional și vinul din Republica Moldova, cu o impetuozitate care se pare că îi stimulează pe vinificatorii de dincoace de Prut. În opinia mea, s-a pierdut contactul cu masele largi de consumatori, pentru care vinul e de sute, de mii de ani o băutură veselă de petrecere care agregă și animă comunități întregi. De la agronomi și gastronomi nu văd nicio voință de a emancipa vinul așa-zis prost, ci doar o mare rușine față de hibrizi, așa, ca ale parvenitului față de rudele de la țară. Bine că țăranii ăia de francezi au reușit să-și selecteze și să-și ridice în calitate soiul Beaujolais, cu care fac anual mari sărbători ce atrag turiști din întreaga lume, apoi îl exportă pe toate meridianele. Noi stăm cu coada pe sus și ne zădărnicim tradiții bahice de mare popularitate, precum Festivalul Zaibărului de la Băilești, care într-o vreme purta numele lui Amza Pellea și era tutelat de Oana Pellea.
R.Ș.: N-ai fost cooptat de vreo editură ori de vreo librărie în campanii publicitare care să ajute vânzarea de carte? Ești și scriitor, și cititor, ești și priceput…
F.D.: Ba da, m-a solicitat acum vreo zece ani rețeaua Librarium. De fapt, m-a solicitat personal regretata Laura Albulescu, directoarea de marketing a editurii Art (din același trust). Împreună am lansat o librărie, am făcut niște promoții (și am cerut să fiu plătit, măcar parțial, în cărți).
Anul trecut, când a murit Laura Albulescu, mulți oameni din zona culturii au pomenit-o pentru influența benefică pe care a avut-o în domeniul cărții. Eu m-am abținut, pentru că orice epitaf al meu îmi părea că sună a laudă de sine (în sensul că Laura a avut meritul de a mă aprecia etc.), ceea ce mi s-a părut necuviincios. Azi mă gândesc totuși că am fost destul de ingrat cu Laura în timpul vieții, că nu am reușit să mă revanșez la timp pentru tot binele pe care i-l datorez și, de aceea, încerc s-o fac aici, acum. Îi sunt recunoscător Laurei Albulescu, ca publicitar, ca traducător, ca scriitor… și, poate cel mai mult, îi datorez că mi-a prilejuit întâlnirea cu Josef Kappl, care constituie un vârf al carierei mele.
R.Ș.: De ceva timp (să fie ani?), bați piețele localităților prin care ajungi, fie că sunt orașe, fie că sunt comune, în țară ori și în străinătate. Ce-i de găsit acolo, în afară de legume, fructe și alte delicatesuri?
F.D.: Am pregătire de antropolog, am un doctorat sub îndrumarea regretatului Vintilă Mihăilescu, pe care țin, de asemenea, să îl pomenesc aici. La îndemnul profesorului Mihăilescu, am început să pregătesc o etnografie a agropiețelor. Între timp, s-au sistat fondurile pentru postdoctorat și eu încerc să găsesc alte căi de finanțare a cercetării mele. Dar, ca să nu stagnez, merg prin diverse piețe și încerc să schițez frugal ce au comun, ce are specific fiecare, savoarea locului, amprenta oamenilor… Astfel am constatat că, în București cel puțin, piețele sunt în pericol de distrugere, de dispariție sau de gentrificare (modernizare urbanistică brutală, care alterează modul de viață al comunității). Și, încetul cu încetul, m-am transformat într-un apărător civic al piețelor.
R.Ș.: Care ar fi, în opinia ta, un top 5 al sloganurilor publicitare de după Revoluție? Poți include și sloganuri făcute de tine.
F.D.: În România, sloganurile publicitare nu au viață lungă: se schimbă destul de des și nu apucă să intre destul în conștiința publică. Eu am topul meu de sloganuri favorite, care însă au dispărut între timp, o dată cu frecventele schimbări de strategie. De pildă, eu mi-am făcut faima de copywriter ca fiind autorul sloganului „Connex Go, ce-i al tău e al tău”. Generațiile mai tinere nu-l știu. Acum aproape 15 ani am creat sloganul pentru Dedeman — Dedicat planurilor tale, care văd că încă rezistă. În rest, nu aș mai face nicio mențiune.
R.Ș.: Dacă ar fi să participi cu un text poetic la o antologie mondială, care ar fi acesta?
F.D.: Când mi-ai pus întrebarea asta, mi-am dat seama că versurile mele sunt mai conotate contextual decât credeam și, deci, greu de înțeles în traduceri, dacă nu sunt însoțite de note explicative. Un alt impediment ar fi că scriu cu rimă, dar am avut parte de traduceri nerimate care sunau foarte bine (poate chiar ăsta e un test: faptul că textul are consistență și în lipsa eufoniei create de rimă). Hai să aleg un scurt poem cu fior postuman, care cred că are un oareșce grad de universalitate:
Regresie
Oglindă faianţă gresie
sub duş m-ai pumnalat impresie
Faianţă gresie oglindă
bulbucii dau să mă cuprindă
Gresie oglindă faianţă
doar aburii au importanţă
Faianţă gresie nichel-crom
oglindă fără chip în ea de om
reflectînd doar crom faianţă gresie
Regatu-am regăsit regresie