În buzunarele cui se vor ,,topi” cele 30 de miliarde de la UE?

767

Titlul acestei pastile a fost inspirat de o carte a filosofului italian Giorgio Agamben, cel căruia — în Europa cel puțin — științele politice îi datorează astăzi foarte multe. El credea că „puterea politică, (…), așa cum o cunoaștem noi, se întemeiază întotdeauna, (…), pe separarea unei sfere de viață nudă (s.n.) de contextul [celorlalte] forme (…) de viață”. Altfel spus, pentru Agamben, politica este nimic altceva decât un construct alienat, poziționat la foarte mare distanță de realitățile sociale, economice, culturale și civilizaționale ale comunităților oamenilor obișnuiți. În contextul propus, prin oameni obișnuiți voi înțelege toți cei care — din bun-simț, respectiv din respect pentru propria ființă, dar și pentru așteptările altora — nu s-au angajat activ în jocul politic. Din păcate, nu numai la noi, ci în întreaga lume, între politicieni, pe de-o parte, și oamenii obișnuiți, pe de altă parte, s-a inter-poziționat o prăpastie, pe cât de adâncă, pe atât de largă. Pare că nimic nu-i mai leagă pe primii de cei din urmă. Și pare că așteptările primilor de la cei din urmă nu au nicio legătură cu speranțele pe care ultimii și le pun în cei dintâi. Faceți un sincer, scurt, dar — cred eu — util efort de memorie: cât timp a trecut de când ați simțit că un anumit politician vă reprezintă și că vă puteți permite luxul de a avea încredere în el? S-ar putea ca răspunsul la această întrebare să vă îngrozească.

De curând, s-a anunțat, cu oarecare emfază, că starea de alertă — despre care eu cred că se bucură de o deplorabilă lipsă de substanță constituțională — urmează să se prelungească, cel mai probabil până la 15 iulie a acestui an, din rațiuni de preîntâmpinare a creșterii numărului celor infectați cu COVID-19. În contextul demonstrațiilor care au loc în multe din marile orașe nord-americane, dar și în multe din orașele vest-europene, prelungirea în România a stării de alertă, în scopul combaterii epidemiei ce ne-a marcat existența cotidiană în ultimele trei-patru luni, pare a fi un mijloc neserios de rezolvare a unei probleme care, după toate probabilitățile, încearcă întreaga societate românească, dar și pe fiecare dintre noi. Oare cei care participă — cu zecile de mii — la demonstrațiile anti-rasiste care au incendiat spațiul nord-atlantic nu (mai) au obligația de a păstra distanța socială? Sau aceste demonstrații trebuie să se consume, pentru ca decidenții politici din statele în care ele se desfășoară să aibă pretexte suficiente pentru a reintroduce, din toamnă, drastice măsuri de (auto)izolare la domiciliu, de teama creșterii numărului de infectați cu înfricoșătorul coronavirus? Mai toată lumea se așteaptă ca, în urma măsurilor restrictive de libertate dispuse în întreaga lume, societatea aceasta globală, în care suntem siliți și noi — românii — să trăim, să se confrunte cu o categorică criză economică și, strâns legată de ea, cu una socială, pentru care caracterizante vor fi lipsa locurilor de muncă, scăderea veniturilor lucrătorilor și prăbușirea micilor antreprize. Au oare politicienii români un răspuns adecvat la ceea ce va să vie? Sunt ei oare capabili să identifice mijloacele capabile prin care să fie atins scopul-premisă al păcii sociale: menținerea unui număr cât mai mare de români în afara spațiului sărăciei impardonabile? Ascultându-i pe politicienii dâmbovițeni, ori de câte ori vorbesc despre criza economică cu care urmează să ne confruntăm, am senzația foarte clară a impotenței lor decizionale, a nepriceperii lor și, implicit, a inadecvării hotărârilor pe care se străduiesc să le anunțe — de regulă, foarte pătrunși de importanța (auto)asumată a poziției pe care au ajuns —, dar în privința cărora lipsesc cu desăvârșire… faptele. Mai toți acești politicieni ne flutură prin față planul de salvgardare al României, plan bazat, în exclusivitate, pe banii europeni. Nimic despre revigorarea micii antreprize autohtone, nimic despre eventualitatea încurajării micii fabrici românești, nimic despre stimularea inovării autohtone ori a micului comerț sau a micului atelier, pe care s-ar putea baza nu neapărat dezvoltarea, cât supraviețuirea României și, desigur, a cetățenilor ei, în niște vremuri în care ideea de solidaritate a cam dispărut de pe buzele dnei Ursula von der Leyen. Atunci când anunță cu aplomb faptul că România va căpăta de la Uniunea Europeană circa 30 de miliarde de euro (suma nu e foarte clară), fără să spună ce urmează să se întâmple cu acești bani și cum anume ar putea ei ajunge și în buzunarele micului întreprinzător român, este foarte clar că politicianul autohton se gândește la un mijloc nemerituos, prin care vrea să atingă un scop nedefinit.

Cine mai crede astăzi că Uniunea Europeană e dispusă să pună la dispoziția Guvernului de la București o sumă atât de importantă (fie vorba între noi, cele 30 de miliarde de euro nu ajung României nici pentru a-și plomba măselele stricate), fără a-i impune condiții dintre cele mai dure? De altfel, nici nu este foarte clar dacă această nesigură sumă urmează să fie atribuită României (îmi cer scuze că nu îmi pasă de alte state membre ale Uniunii Europene) cu titlu de împrumut nerambursabil, de împrumut rambursabil (cu o dobândă mai mică decât aceea cu care se împrumută astăzi Statul Român de pe piața financiar-bancară și al cărui nivel insultător de ridicat plasează țara noastră în categoria țărilor bananiere) sau de mecanism de finanțare a unor proiecte concrete, promovate de România. Să presupunem că vom primi acești bani ca împrumut nerambursabil. Euforia stupidă care ar cuprinde teatrul absurd al politicii românești ar fi umbrită de groaza cetățenilor (cu puțină carte) care ar realiza că decidenții politici de Ilariopolis (cum se mai numește Bucureștiul, oraș al bășcăliei absolute) nu ar ști realmente ce să facă cu ei. Pentru că, de vreo 30 de ani, am renunțat la industria proprie, la comerțul propriu, la multe din resursele noastre, la băncile noastre și, până la urmă, la viața, dar și la destinul nostru. Astăzi, mai toate acestea sunt în proprietatea, posesia, sub gajul ori sub ipoteca altora. A acelora care ne tot promit că s-ar putea să primim vreo 30 de miliarde de euro, dar nu ne pot spune încă nici dacă, nici când, nici cum și nici pentru ce.

LĂSAȚI UN MESAJ