Pentru cei mai mulți dintre noi este evident faptul că lumea se reașază. Vechile prietenii sunt puse sub un serios semn al întrebării. Dușmanii de altădată nu mai sunt atât de răi, iar pe cei pe care, până mai ieri, îi ignoram, i-am invitat la masă, ba chiar le-am oferit găzduire în propriul nostru cămin. Cam așa stau lucrurile în ceea ce, mult prea pretențios, ne place să numit „arena internațională”. Pare că vechiul model al împărțirii politice a acestui Pământ într-o emisferă vestică și o alta estică redevine de actualitate. Tumultul acestei furturi geo-strategice a prins Europa pe o barcă fără vâsle. Unde sunt acele timpuri în care Uniunea Europeană avea un cuvânt greu de spus în luarea deciziilor globale?

Să nu uităm! Uniunea de astăzi a Europei își are rădăcina într-o idee într-adevăr genială. Desfigurate de războiul antifascist, câteva țări din Apusul Bătrânului Continent au decis că șansa de a trăi în pace și într-o relativă prosperitate depinde de asocierea lor într-o Comunitate inițial numită a Cărbunelui și Oțelului. Se întâmpla în debutul anilor ’50 ai secolului XX, iar ideea a condus la ceea ce ulterior s-a numit Comunitatea Economică Europeană și, mai apoi, de la începutul anilor ’90 ai aceluiași veac, Uniunea Europeană. Această formidabilă idee a fost fermentul care a stimulat idealul: acela ca toate națiunile Europei să trăiască laolaltă, în pace și în bună înțelegere, cultivând regimuri politice pluraliste și liberal-democratice, dar și economii capitaliste în mijlocul cărora cei mai mulți dintre cetățeni să-și găsească bucuria de a trăi. Toate aceste idealuri s-au bazat pe un triptic valoric sacrosant: filosofia greacă, dogma creștină și dreptul roman.

Din păcate, treptat, încet, dar sigur, ceva s-a schimbat, iar idealul a fost înlocuit de o multitudine de idoli. Extinderea relativ rapidă a Uniunii, începând cu anii ’90 ai secolului trecut, imigrația agresivă, hiper-reglementarea (mai ales în beneficiul marelui capital și în detrimentul afacerilor de dimensiuni mai mici), birocratizarea organizației, falia tot mai adâncă dintre așteptările celor guvernați și direcțiile impuse de tehnocrația bruxelleză, deficitul democratic puternic resimțit la nivel decizional, obsesia pentru ecologismul irațional, corectitudinea politică, renunțarea la tripticul valoric mai sus enunțat, apariția și, mai apoi, dezvoltarea rapidă a unui competitor de tipul BRICS-ului, relația sinuoasă cu Statele Unite ale Americii și, legat de această din urmă situație, războiul ruso-ucrainean sunt, poate, cele mai serioase încercări la care a fost supusă existența și fiabilitatea acestei organizații pan-europene. Peste toți idolii la care a început să se închine Europa de vreo două-trei decenii încoace s-a așezat unul mai periculos decât toți ceilalți laolaltă: intoleranța la critică — oricât ar fi ea de timidă sau de constructivă — și mai ales la opoziția fățișă. Nu poți pune sub semnul îndoielii nimic din ceea ce se gândește și se stabilește în oficinele Comisiei Europene, interogația este absolut prohibită, îndoiala a devenit damnabilă, iar opoziția a fost calificată drept infracțiune. În aceste condiții, măreția ideii inițiale s-a năruit, iar idealul de altădată a fost fărâmițat într-o sumedenie de idoli care mai de care mai înfricoșători.

Pot fi de acord cu faptul că, în prezent, Uniunea Europeană — prin reprezentanții săi mai mult sau mai puțin legitimi — face eforturi disperate mai ales în direcția de a demonstra lumii că încă mai reprezintă o mare putere. Realitățile însă îi sunt potrivnice. Cei mai mulți dintre analiștii francezi, britanici sau germani își pun speranțele în plecarea lui Donald Trump de la conducerea Statelor Unite, eveniment de care ei leagă ameliorarea consistentă a relațiilor Uniunii Europene cu Washington-ul, dar mai ales realinierea celor două maluri ale Atlanticului la aceeași atitudine politică față de Federația Rusă. Dacă însă Președintele american își va duce mandatul până la capăt, atunci rămâne de dat câte un răspuns la o sumedenie de întrebări: Cum va arăta Ucraina peste mai bine de trei ani, în ianuarie 2029, atunci când dl Trump va fi nevoit să plece de la Casa Albă? Dar Uniunea Europeană? Va juca această organizație trans-continentală vreun rol realmente serios în instalarea unei păci durabile în estul Europei? Va fi ea în măsură să evite o confruntare directă cu Federația Rusă? Preocupată să se închine la idoli, Blocul Unional European nu prea știe încotro s-o apuce. Liderii săi aleargă prin totul felul de capitale est-europene, în speranța că prezența lor fizică în această parte de lume va determina Federația Rusă să renunțe la propriile-i ambiții. Sincer, nu cred că Vladimir Putin se sinchisește prea mult de această stranie febrilitate turistică a dlui Macron, a dlui Merz sau a dnei von der Leyen. Pentru că dl Putin a înțeles de mult un lucru pe care europenii refuză să-l rostească cu voce tare și pe care nu sunt capabili să și-l asume cu bărbăție: conflictul ruso-ucrainean nu este numai unul militar, economic sau politic, ci este în primul rând unul ideologic și, prin ricoșeu, unul civilizațional. Modelul societar european, pe care nici America lui Trump nu-l (mai) împărtășește, a intrat în conflict cu cel ruso-asiatic, iar această periculoasă tensiune riscă să arunce lumea în neantul războiului generalizat. Contra-parafrazându-l pe Fukuyama, îndrăznesc să afirm că lumea a ajuns într-un punct al renașterii ideologice (sau a ideologiilor), cu toate consecințele care decurg din această realitate. Unii analiști dau conflictului ruso-ucrainean — care, între timp, a devenit un conflict ruso-european (pentru că nord-americanul Trump a decis că nu mai e cazul să se implice) — o motivație economică: războiul acesta ar fi unul pentru dobândirea de resurse. Poate pentru europeni, nu și pentru Rusia, al cărui vast teritoriu îi pune la dispoziție suficiente resurse și, adaug eu, destul teren agricol. Acest conflict îmbracă forma unei lupte ideologice și, implicit, a uneia pentru reașezarea sferelor de influență. Intrarea recentă a Finlandei și, mai apoi, a Suediei în NATO, precum și curtoazia manifestată de Federația Rusă față de China și față de India, de la care Moscova a obținut, nu mă îndoiesc, promisiuni de neutralitate în „chestiunea Europei Orientale”, la care se adaugă recenta întâlnire a dlui Putin cu dl Trump, în Alaska (despre care vom afla ce și cum, cel mai probabil, peste câțiva ani), sunt elemente care susțin această din urmă teză. Rămâne ca viitorul nu foarte îndepărtat să găsească Uniunea Europeană și, odată cu ea, România pregătite, nu numai ideologic, dar mai ales economic, politic și militar, să facă față cu succes acestor noi realități geo-strategice.