Hoţul strigă „hoţii!”

163

Într-o zi binecuvântată, stăteam aşa, la o şuetă, cu o prietenă. Prietenă, prietenă, de suflet, nu de cea de jucărele, care dispare ca măgarul în ceaţă taman când ai mai mare nevoie de oareşce sprijoană ca să te poţi ţine tare şi să nu te prăvale vreun pârdalnic de taifun iscat de controverse democratice sau mai poţi şti ce altă nevoie care te ajunge ca trăsnetul din pur senin.

Din flecăreală-n flecăreală, brusc îmi dau seama că n-aş fi fost chiar o ratată ca arheolog, căci, săpând prin vieţile de amintire ale strămoşilor şi-ale farmecului nostalgic al copilăriilor noastre de la ţară, descopăr un neaşteptat fir de rubedenie cu doamna în cauză. Mă bucur, pentru că mi-e dragă persoana. Întotdeauna am socotit că legăturile de suflet dintre oamneni au valoare de tezaur. Da, cine să mă creadă?! Am constatat, nu o dată, că, atunci când mă lua gura pe dinainte şi peroram pe acestă temă, căscaturile îşi făceau repejor loc la rampă. Am renunţat, preferând să mestec gustul de pelin rămas pe urme.

Identific prin nou descoperita mea verişoară, încă doi veri, unul în Germania şi altul în Elveţia. Uau!…

Oamenii vin adesea în ţară, nevestele mă plac, aşa că mă aleg cu invitaţii.

În Germania am mai fost, n-aş zice că nu m-aş mai duce, dar ţara cantoanelor, a băncilor şi a ceasurilor!… Cu cuc să fie?! Simt impulsul de-a mă convinge cu ochii mei.

Ne câcâim ce ne câcâim, simpatica de vară-mea şi cu mine, mai mult de formă şi ruşine, să nu creadă lumea că suntem nişte ne…, ne…, ne ce, de fapt? Ceva ne-, tot ar trebui să fim de vreme ce abia aşteptăm nerăbdătoare să plecăm, să punem stăpânire pe casa şi pe timpul oamenilor, în loc să ne înscriem frumuşel în vreo excursie, pe banii proprii. Dar, na, bogdaproste! A fost să fie!

Ne-am decis să mergem cu autobuzul, pentru că punga mea cârpocită, umplută de la bugetul de stat, nu permitea ceva mai de rang, iar a ei, aşişderea. Verişoara mea e profesoară. Cu studii superioare, serioase.

Aşadar, mergem ce mergem, cu genunchii la barbă, făcând stază şi glezne, buciume. Cine-i de vină că nu ne-a dat nimeni cu ghemul în cap când am fost copile şi-am crescut de-avem catalige-n loc de picioare?! Autocarul opreşte rar, doar pentru nevoi stringente, demult trecute de termen. Ajungem la graniţa româno-ungară. Na! Dac-am vrut pauză, acum o avem şapte drăgălaşe de ceasuri încheiate. Gândeam c-o fi cea de pe urmă, doar am pătruns pe elevatul teritoriu U.E. Adio vămi şi vămuiri! Răsuflăm uşuraţi când ne apropiem de austrieci, dar, surpriză!, şi aceştia-şi fac de lucru cu noi două ore. Nu chiar cu noi, cu autobuzele dinainte, unde se găsiseră cevaşilea neregului. Că de ce-am fi noi, românii, curaţi şi nu ne-am întina numele cu nişte cartuşe de ţigări peste porţia reglementară?!

Degeaba se îmbracă unii în alb, culoarea curăţiei, dacă, în acelaşi timp, un membru al poliţiei române fură din ţigările confiscate nu de altul, ci de el însuşi. Degeaba fac pe cinstiţii, dacă în chiar timpul mitingului, unul din organizatori dă pe bani apa care ar fi trebuit să fie gratuită. Apropo de gratuit. Oare de unde au fost scoase milioanele de euro pentru această manifestaţie de tip mega? Aha! Din cotizaţiile membrilor de partid. Poate, donaţii. Hm! Oare românii nu ar fi fost mai câştigaţi dacă aceşti bani ar fi fost folosiţi pentru repararea vreunor tavane ale claselor din dărăpănăturile noastre de şcoli, ca să nu le cadă-n cap copiilor? Sau ar fi stricat să fie folosiţi la recondiţionarea unor saloane de spital sau case de copii ori bătrâni? Sau poate o donaţie pentru copiii bolnavi de cancer pentru care nu se găsesc medicamente? Sau… sunt atâţia de sau, încât ar depăşi numărul vajnicilor participanţi neştiutori la miting, care nu prea ştiau de ce se află acolo şi a fost nevoie de întrebările ţintite ale unuia dintre vorbitori ca să se prindă o parte anemică din mulţimea obosită şi plictisită cam ce ar trebui să răspundă. Mai exact, când e da şi când e nu. Ştiţi proverbul: de unde nu-i foc, nu iese fum? Atunci de unde au ieşit şopârliţele cum că oamenii au fost ameninţaţi că li se face şi li se drege, dacă nu vin la mitingul din Bucureşti? De unde ideea că au fost plătiţi? Că au fost forţaţi, obligaţi?

Ce să zic? Spectacolul a fost deplin. N-am mai văzut asemenea ton în discurs şi asemenea gestică de pe vremea domnului Păunescu, Dumnezeu să-l ierte!, cu a sa Cântare a României. Doar că la Păunescu oamenii ştiau exact pentru ce se duc. Pentru acea parte din spectacol care era de bună calitate. Pe când acum, în seara de sâmbătă, penibilul a fost în floare. Cum stăteam în fotoliu şi priveam la T.V. încercând să fiu imparţială, am simţit că mie mi-e jenă să văd cum hoţul strigă „hoţii”.

Toate bune, liste de prezenţă, şefi de grupuri, dar, în urmă, gunoiul până-n pod. A! Oamenii obosiţi de atâta mitinguială nu au mai avut puterea să-şi strângă propria mizerie. Erau atât de nerăbdători să plece spre o odihnă binemeritată, încât nici la intonarea Imnului României nu au stat cum se cade. Adică nemişcaţi, eventual cu mâna la piept, în cinste şi onor. Ce rost a mai avut numărul mare de steaguri fluturate întreaga seară, dacă faţă de Imn s-a manifestat atâta desconsiderare, încât participanţii au întors dosul şi au plecat în cârduri. Cât despre plănuitele luminiţe, mai bine ar fi fost capturat şi adus un stol de licurici.

Gunoaiele? Le adună cei de la Salubritate, că plăteşte primăria din banii contribuabililor. Ups! Îmi vine-n minte o întrebare nelăută: Oare unde şi-o fi făcut mulţimea aceea nevoile? N-am zărit nici urmă de W.C.-uri din cele ecologice.

Na! Iar am făcut-o. De unde îmi promisesem mie însămi să-mi ţin gura, nu m-am putut abţine şi am dat din cleanţă. Iertare! Jur că nu mai fac!

Ar fi timpul să-mi revin, nu? Doar că mă simt cam… eh! Nu contează cum mă simt eu. Dar nici nu-mi mai pot aminti şi povesti despre ţări civilizate, unde omenia-i omenie, cinstea, cinste şi dreptatea, dreptate, unde nu există hoţ care ţipă: „prindeţi hoţul!.” Este el prins repede şi degrabă şi pedepsit conform cu fapta şi încadrarea legii. Nu ca la noi, unde legea stă cu susu-n jos şi unde o bătrână care vinde de un leu frunze de pătrunjel este luată la rost şi amendată de către poliţia vigilentă când nu trebuie, iar marii şnapani se ascund după legi întoarse pe dos. Aha! Exact cum întorceam, copii fiind, la ţară, lipitorile ieşite de prin nămoluri.

Liliana Ardelean

P.S.:

1. căscaturile, şi nu căscatele.
2. tavane, şi nu tavanuri. Ce ţi-e şi cu neutrele acestea. Capricioase mai sunt! Când cer „-e”, când „-uri”.
3. proprii, clar cu doi de „i”. Primul este moştenit din tema cuvântului propriu, al dolilea este terminaţia de plural. Uneori se foloseşte cu articol hotărât, şi atunci sunt trei de „i”. Ex: propriii pantofi.

P.P.S.: Mai aveţi un pic de răbdare, vă rog?! Am auzit zilele acestea mai multe exprimări greşite ori îndoielnice, pe care doresc să vi le semnalez:

1. un domn cu vârstă respectabilă îşi explica prezenţa la mitingul de sâmbătă, subliniind de mai multe ori că e împotriva celor care demigrează partidul la putere. Denigrează este forma corectă. Deci este „n”, nu „m”.
2. … au stat verticali. Corect este … au stat vertical. În acest caz vertical este adverb, lămurind un verb. Adverbul are o singură formă. Este invariabil. Când vertical are funcţie de adjectiv, se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul pe care îl determină. Ex: construcţie verticală, oameni verticali, construcţii erticale; faţada construcţiei verticale.
3. … unde te-ai ascunselea (fragment de slogan). Ascunselea este o construcţie forţată, inexistentă în limba română. A fost creată cu unicul scop de a rima cu cucuvea.
4. Vrem prosperitate, nu securitate.(slogan).

Iată sensurile cuvântului securitate, conform cu DEX.: Faptul de a fi la adăpost de orice pericol, protecţie, apărare. Alt sens (ieşit din uz, specifică DEX), organ de stat represiv care avea ca sarcină apărarea prin orice mijloace a sistemului comunist din România.

Oare trăim încă în comunism? Şi, dacă da, cine e comunist şi seamănă cel mai bine în manifestări şi proceduri cu comuniştii?

Dacă greşesc, îmi cer scuze, fiindcă aşa e civilizat! Dar, cu mâna pe inimă, vă mărturisesc că rămân la părerile mele.

LĂSAȚI UN MESAJ