Împrumut acest titlu atât de timișorean nu neapărat ca nostalgic sau conservator. Nici ca progresist și nici ca român, chiar dacă un „Deșteptă-te, române!” există — și încă din plin — în el și mai ales în ceea ce vreau să spun sub el. Îl împrumut pur și simplu ca om care circulă, în sfârșit, cu tramvaiul. Care se bucură de redeschiderea liniilor 4, 5, 7. Și de confortul noilor tramvaie. Dar mai ales fiindcă piesa formației Phoenix s-a numit inițial „Vremuri”.

Iar de la o vreme deficitul de drumuri de fier îmi dă mari bătăi de cap — îmi iese mereu mare în analize. Stau prost atât cu fierul Inter Regio, cât și cu cel urban. Iar dacă în farmacia CFR-ului nu se mai găsesc de mult șine, în Catena (Catrena — ca să nu fac reclamă!) STPT-ului apare tot mai des mersul pe jos ca remediu naturist. Sau ca supliment alimentar, dacă vreți. Unul, desigur, sănătos, dar ca aspirina la pneumonie.

Nu sunt un „verde”, cum nici un anti-ecologist, ci un moderat în mult mai multe privințe decât eu însumi știu. Sau îmi face plăcere să aflu despre mine. Așadar, cu toate că am consumat ani în șir anvelope de taxiuri pline cu aerul Timișoarei, nu mă pot numi, cu mâna pe inimă, „băiat de asfalt”, iar volanul propriu mi-a rămas undeva departe, în copilăria mea kartistă.

Însă „băiat de drum de fier” chiar mi-ar plăcea să fiu. Și încerc, dar, se pare, fără succes într-un oraș ce se vrea, de sus în jos, verde ca pistele de biciclete. Și progresist. Un oraș cu mai puține mașini pe străzi. Al tramvaielor? Al lor, am sperat o vreme. Până când am văzut STPT-ul luând urma CFR-ului.

Duminică, luni, marți. Trei zile la rând, așa cum le știm parcă de când lumea. Dar când sunt zilele trecute parcă nu mai țin de „Vremuri”. Ci de STPT, care nu a obosit (că tot se poartă) să scumpească biletele, să le aducă, după modelul marilor capitale europene, la 1 euro sau la 1,10 euro + TVA (!) când plata călătoriei e făcută prin SMS, dând, pentru două-trei persoane fără copii măcar, frâu liber cailor putere ai taxiurilor, uberurilor, bolturilor. Ba chiar și pentru un suflet care schimbă două-trei tramvaie din punctul A în punctul B. Trei zile la rând în care tramvaiele au stat în Timișoara. În două, duminică și luni, chiar cu mine (cu neharnicul călător din mine) în ele. După ce, cu vreo câteva săptămâni în urmă, stătuse și un 4 în 700, fiindcă atât de manualul macaz se blocase, iar levierul vatmanului nu-l mai putea trezi din „somnul cel de moarte”.

Dacă mai adaug aici estetica tragi-comică a unui „Armonia” cu podeaua vopsită de trafaletul unui elev de la „Henri Coandă”, specializarea turism și alimentație, clipitul involuntar și adesea agonic al panourilor de afișare din stații și zgârieturile ori crăpăturile din parbrizele noilor „Bozankaya”, tramvaiele vechi, ce încă fac umbră linie 7, nu mi se mai par chiar sălile de clasă de pe vremea lui Creangă. Nici cele din „Vremuri”.