Haina sau pantofii?!

92

„Haina nu-l face pe om”? Poate. Însă pantofii, cu siguranță — aveam să aflu de copil, descoperind prin dulapuri „capodoperele” Guban ale maică-mii. Cele din studenție, cele din primele salarii. Și, mai ales, cele cât primele salarii ale ei.

Dar imobilele din Piața Operei par să nu știe asta. Par a spune că nici haina, nici pantofii nu contează. Nu te fac clădire. Și așa e, dacă le privim fie și în treacăt. Nu pun preț nici pe tencuială, nici pe spațiile comerciale de la parter. Nici măcar când acestea sunt magazine de încălțăminte. Și sunt…

Centrul nostru, comercial vorbind, e un dezastru. Și Corso, și, mai cu seamă, Surogatul, acesta din urmă arătând ca Motanul Încălțat în buticuri. Fiindcă n-am făcut încă trecerea de la butic la boutique. N-am reușit. Dar câte n-am reușit din ’90 încoace?! Iar dacă sinistrul acvariu de la capătul dinspre Operă al Surogatului a fost, de bine, de rău, mutat în Piața 700, metehnele lui, ba. Ba mai mult, s-au răspândit pe ici, pe colo și, de fapt, peste tot. S-au înșirat, mai bine zis, construind o vitrină, o oglindă centrală a nevoilor noastre. Fast-food-uri, magazine ieftine, așa-zise cazinouri, cafenele cu geamuri ample pentru cocalari.

Nu putea lipsi, desigur, un mare service pentru telefoane mobile. Sau un sediu al unei companii de cablu. Cum nu puteau lipsi, Doamne ferește!, farmaciile. Totul e ca nuca/glonțul de la Revoluție în perete sau ca BRD în librăria „Eminescu”.

Între ele, restaurantul Lloyd, fosta lui cramă, jumătatea de librărie deja amintită și Galeria Helios, de pe Corso, par un fel de Dani (la plural, nu Dani de la Neața) Spătaru la Untold. Și nu o spun neapărat ironic: în lumea artistică a anilor șaptezeci, admirabilul Dan Spătaru era recunoscut pentru atenția acordată ținutei. În special, pantofilor.

Veți spune, știu, povestea cu cererea și oferta. Dar și ea e de adormit copiii, credeți-mă!
Când scriu aceste rânduri, cu gândul la magazinele Orhideea și Magico din studenția mea (oho, ce vremuri magice pe Centru!), sunt într-un pub de la intersecția lui Gheorghe Lazăr cu Cetății. După o plimbare pe strada cu nume de pedagog ardelean. O plimbare începută la răscrucea ei cu Circumvalațiunii. O promenadă în care m-am simțit ca la un eveniment în black tie. Fiindcă, da, aici coerență vestimentară! Aici, în sfârșit, posibilitatea de a judeca de la gât în sus! De la mărul lui Adam și de la mărul Albei ca Zăpada, după vorbă, după sex.

Iată ce mult ajută blocurile! Blocurile-turn comuniste. Haine, la fel, nu negre, dar adânc gri — ce mai contează tencuiala! —, pantofi — și aici coerența e extraordinară —, la fel: adică farmacii, bănci, case de pariuri.

Ce legătură între aceste „instituții”? A, nu, nu cea care vă vine în minte: românii, bieții de ei, sunt bolnavi, îndatorați și trăiesc doar cu speranța câștigurilor la pariuri sportive ori păcănele! Nici gând, cu toate că un adevăr se ascunde și aici! Nu sunt atât de empatic cu noi, românii, la ora asta. Ci alta, mult mai directă. Și farmaciile, și băncile, și casele de pariuri vând iluzii. Primele te întâmpină cu rafturile pline de cosmetice, băncile, cu „produse” special create pentru tine, iar ultimele sunt chiar la ele acasă în domeniul iluziilor.

Așadar, toate sunt pantofi de carton. Ca ai mei, frumoși, sclipitori, dar iluzorii, de la Orhideea, cumpărați anume pentru un examen la care se cerea ținută obligatorie. La Poli, în anii nouăzeci. Și nu, nu erau pantofi de mort! Ci pur și simplu pantofi de… român.

LĂSAȚI UN MESAJ