„Felul meu de a vedea lumea se suprapune cu cel în care o simt şi o rescriu în cuvinte”. Interviu cu artista vizuală și poeta Dana Catona

751

Dana Catona (născută în 1967) trăiește şi lucrează în Timişoara. Absolventă a Academiei de Arte Vizuale „Ion Andreescu” din Cluj, promoţia 1991. Din 2009, cadru didactic la Facultatea de Arte şi Design, Universitatea de Vest din Timişoara, cu o teză de doctorat susţinută în 2008 la Universitatea de Vest, cu tema Reprezentări antropomorfe în arta vizuală a secolului XX. Autoare a volumului manual Corpul uman — subiect și obiect artistic, Editura Brumar, Timișoara, 2019. Selecție participări expoziționale: 2019 Involuntary Mexico, Galeria Publică Metro Hidalgo, Ciudad de Mexico, Mexic // 2019 Acum, Expoziție personală de ceramică, Galeria Galateea, București // 2018 Mini Castra, International Watercolour Biennial, Ajdovscina, Slovenia // 2018 Poezii Desenate, Expoziție personală de grafică, Librăria Cărturești, Timișoara // 2018 Arderi Experimentale, Simpozionul de la Jimbolia, Galeria Galateea, București // 2017 În Linii Mari / Caiete de Schiţe, Balamuc, Art Encounters, Timișoara // 2017 ART-MAP, Moving Art Project, Braga, Portugalia // 2016 Mural Let’s Meet, Wroclav, Polonia // 2016 International Watercolour Biennial, Ajdovscina, Slovenia // 2016 Bienala de Arhitectură  Privește Orașul, Muzeul de Artă Timișoara // 2015 Grafica Românească 2015 Galeria Căminul Artei, București // 2013 Intercontinental Mail Art Exhibition, Water – Cultures, United Nations Headquarters, New York, USA // 2013 SupermART, Quelle Areal, Nurenberg, Germania. A publicat volumele de poezie Iepurele de martie (volum câștigător al concursului de debut literar Unicredit, editura Leda, 2008), Prințesa Portocalie (editura Brumar, 2011) și Povești mici (editura Tracus Arte, 2014). A publicat poezie în revistele „Orizont”, „Suplimentul Cultural al Revistei 22”, și „Liternet”.

Robert Șerban: Cum arăta primul desen făcut de tine de care îți amintești? Ce reprezenta?
Dana Catona: Există riscul să am o amintire falsă, datorită unei mape cu desene şi picturi din copilărie, pe care o mai am şi acum. Printre ele e şi o acuarelă cu câţiva copaci golaşi, iar în partea de jos, o suprafaţă colorată de frunze. Ţin minte că lucrarea a fost făcută la o temă de la ora de desen din clasa a doua, iar profesoara admirase faptul că fiecare frunză era pictată cu alt gri colorat. După atâţia ani, mă gândesc că, într-o anumită măsură, varietatea paletei cromatice era influenţată de faptul că, prin mama mea, profesor de muzică la Liceul de Arte Plastice, am avut încă de mică contact cu lumea artistică.

R.Ș.: Cât mai contează desenul azi, când lumea artei contemporane e dominată de artă conceptuală?
D.C.: Nu cred că există o disjuncţie între desen şi concept, între desen şi arta conceptuală. Arta contemporană, fie ea şi conceptuală, a devenit tot mai mult o artă contextuală, iar desenul face parte din multiplele medii în care aceasta se concretizează — la fel se întâmplă cu fotografia, video-ul, pictura, sculptura, ceramica, mediul textil etc.
De altfel, nu sunt adepta teoriei că există medii artistice superioare sau inferioare, arte minore sau arte majore. Cred că este mai corect să vorbim despre o atitudine artistică în general, care poate folosi mediile de expresie asemeni unor instrumente.

R.Ș.: Scrii și publici poezie, iar ea seamănă, cumva, cu arta ta vizuală. E o poezie minimalistă, cu puține cuvinte, evazivă, însă sugestivă. Ce e scrisul pentru tine? Există vreo relație între el și imaginile pe care le creezi?
D.C.: Scrisul este foarte important pentru mine, e ca o cristalizare a gândurilor. Poezia mea este alimentată de experienţa cu vizualul, iar felul meu de a vedea lumea se suprapune cu cel în care o simt şi o rescriu în cuvinte. Dacă ar fi să fac un traseu, cred că este asemeni unui drum spiralat, în care imaginea, simţirea şi cuvintele se alimentează şi influenţează reciproc.
Până nu demult, vizualul pe care îl cultivam avea o atmosferă stufoasă, închegată în jurul unor stări, dar şi al jocului cu tușa pensulei sau cu dâra spontană a creionului. De câţiva ani, am început să unesc cele două medii, cel al cuvântului şi cel vizual, prin inserarea efectivă a cuvântului scris în desene, dar şi în ceramică. Seria „poeziilor desenate” a suprapus mediul vizual şi cel textual, la baza acestor lucrări fiind colajul unor bucăţi tipărite din cărţile mele de poezie. Fragmentelor decupate din cărţile de poezie le-au fost alăturate scrieri ale unui vers, repetat, asemănător unei mantre.
Am continuat acest demers în seria „acum”, în care cuvântul acum l-am scris şi rescris cu litere de mână în material ceramic, în zeci de variante. A fost o experienţă interesantă prin minimalismul poeziei mutat în mediul vizual. Paradoxul situaţiei s-a datorat diferenţei dintre timpul necesar finalizării unei lucrări din material ceramic, total antagonic sensului cuvântului acum…

R.Ș.: Ce crezi că are poezia special, mai special decât imaginea desenată, pictată, fotografiată, colată?
D.C.: E o întrebare grea… Cred că răspunsul se referă la acea situaţie în care cuvintele devin singurul răspuns la o stare care se cere exprimată, la fel ca un şuvoi de apă care iese din pământ cu o viteză nimicitoare, ce nu poate fi oprită.

R.Ș.: Faci și ceramică, o secvență a artei vizuale tot mai puțin abordată, aproape abandonată azi. Ce te atrage la ea?
D.C.: Întâlnirea mea cu ceramica a avut loc în facultate, pentru că am studiat ceramica. Deşi are o serie de rigori tehnologice, ceramica mi-a oferit o deschidere care a fost extrem de binevenită în acei ani destul de sumbri, înainte de 1989, continuând în mod armonios atmosfera experimentală de care am beneficiat la Liceul de Arte din Timişoara.
Aşa cum spui, ceramica nu este cea mai în vogă dintre mediile vizuale de astăzi. Există şi o prejudecată conform căreia ceramica înseamnă doar recipiente şi ghivece… Apoi, ceramica cere o infrastructură minimă: material ceramic şi, mai ales, un cuptor ceramic. Şi, evident, în lumea de astăzi, în care totul se desfăşoară cu o maximă rapiditate, ceramica poate părea anacronică. Aparent sunt suficiente motive să vedem în ceramică un mediu pe cale de dispariţie, dar, la o privire atentă, nu este deloc aşa. În ultima vreme, inclusiv printre tineri, acest mediu primeşte tot mai mult interes, iar pe reţelele se socializare online, în special Instagram, poţi constata că ceramiştii sunt o comunitate puternică, foarte pasionată de ceea ce fac.
Atracţia pentru acest mediu se bazează tocmai pe diferenţele pe care acesta îl are faţă de mijloacele mai spontane de lucru, cum sunt desenul sau pictura. Ceramica e un mediu care te disciplinează, te învaţă să fii răbdător şi exigent în acelaşi timp. Eu lucrez foarte spontan atunci când desenez sau pictez şi încerc să exersez această spontaneitate şi în lucrul cu materialul ceramic. Dar, având în vedere o mulţime de parametri tehnologici legaţi de uscarea şi contracţia materialului ceramic sau de durata obiectivă necesară obţinerii obiectului finit, această spontaneitate devine cu adevărat o provocare. Însă, ca toate provocările, ceramica are o parte irezistibilă, accesibilă probabil doar celor care o practică, şi aici mă refer inclusiv la senzaţia pe care o poţi avea când deschizi cuptorul după 24 de ore şi îţi vezi piesa ceramică în starea sa finită.

R.Ș.: Cu arta căror artiști vizuali contemporani rezonezi și de ce?
D.C: Îmi plac foarte mulţi artişti contemporani, e dificil să numesc doar câţiva. O înşiruire total aleatorie i-ar cuprinde pe Richard Serra, Anish Kapoor şi James Turrell, pe care îi admir pentru acel tip de monumentalitate care devine familiară prin felul în care reuşeşte să te atingă, sau pe Matthew Barney, pentru lumea barocă şi foarte vie a artei sale.
La o analiză mai recentă am constatat că predilecţia mea se îndreaptă spre un anumit tip de abordare conceptual-poetică, oarecum minimalistă, dar şi fragilă, adeseori specifică artistelor femei. Aici le menţionez pe Rieko Koga, o artistă minunată, care se exprimă prin broderie, sau ceramistele Fenella Elms și Honor Freeman. Aneta Mona Chişa şi Lucia Tkacova mă surprind prin prospeţimea cu care reuşesc să jongleze indiferent de mediul de expresie pe care îl folosesc, acesta cuprinzând o gamă largă, de la video, performance, instalaţie, sculptură, ceramică sau chiar artă manjabilă.
Dacă mă refer la spaţiul românesc, savurez fiecare desen al lui Dan Perjovschi şi îi admir disponibilitatea de a insera realitatea imediată în tot ce face, transformând acest lucru într-un mod de existenţă. Matei Bejenaru îmi place pentru subtilitatea conceptuală prin care abordează orice subiect social, oricât de dureros.
Dincolo de aceste enumerări care vorbesc despre felul în care mă raportez la creaţia artiştilor consacraţi, cred că la fel de importante sunt întâlnirile cu orice formă de artă care mă inspiră, şi aici includ şi relaţionarea pe care o am cu studenţii de la facutatea de arte. Lucrul cu studenţii mă motivează tocmai prin procesualitatea pe care o presupun interacţiunea şi dialogul, unice prin prospeţimea lor.

R.Ș.: Cu ce zonă a artei contemporane nu ai dialog?
D.C.: Nu aş putea delimita clar o zonă, pentru că nu cred că există zone la care nu rezonez, ci doar situaţii care nu mă conving sau chiar mă dezamăgesc.

R.Ș.: Cât e adevăr și cât e exagerare în afirmația: Orice banalitate înrămată cu gust devine operă de artă; dacă mai e și expusă într-o galerie, are șanse să ia și-un premiu sau se se vândă cu succes.
D.C.: Nu cred că o banalitate înrămată cu gust devine o operă de artă, dar cred că, dacă e expusă într-o galerie, are şanse să ia un premiu sau să se vândă cu succes. Valoarea şi autenticitatea nu pot fi potenţate de o ramă decât în cazul în care acea ramă face parte dintr-o lucrare valoroasă. Altfel, ştim cu toţii că piaţa de artă sau premiile sunt foarte apropiate de business şi de legile mai mult sau mai puţin scrise ale marketingului sau influențelor sociale, de cele mai multe ori cota unui artist nefiind direct proporţională cu profunzimea sau calitatea artei sale.

R.Ș.: Cât de complicat ori de simplu a fost/este să fii femeie și artist? Există azi o revoltă a unor tinere femei-artist din România împotriva falocratismului cultural de la noi. E justificată reacția lor sau e exagerată?
D.C.: Nu sunt o feministă în sensul clasic al cuvântului, dar, în acelaşi timp, cred că tot ce realizez din punct de vedere artistic are o legătură puternică cu un anumit tip de sensibilitate care, îndeobşte, este asociată femeilor. Mă simt bine aşa şi cred că asta e forma mea de feminism… Femeile-artist cu atitudine asumat militantă au un alt rol, pesemne şi o altă constituţie psihică decât a mea, dar consider binevenită atitudinea lor, pentru că are un rol de echilibrare a situaţiei. Le privesc cu un fel de surprindere admirativă, aşa cum mă uit la cei care fac bungee jumping sau raliu.

R.Ș.: Cu care dintre poemele scrise de tine ai participa la o antolgie universală a poeziei?
D.C.: Cu una din poeziile în care este prezentă lumina; şi aş alege o poezie din primul meu volum, intitulat Iepurele de martie:
fericirea e să îţi bei cafeaua de dimineaţă
şi soarele să îţi bată pe dunga ceştii
molcom şi perpendicular
iar tu să fii
îmbrăcat în pielea ta
ghivecele de flori să stea aliniate şi mulţumite
să îţi plimbi degetele peste linia ceştii
şi soarele să se strecoare
printre degete
iar tu
să nu simţi niciun regret

LĂSAȚI UN MESAJ