Prima oară o văzuse pe la începutul anilor 2000, când amândoi abia trecuseră din băncile de liceu în cele de la facultate. A realizat de la început că fata era nu doar extrem de frumoasă, ci și cât se poate de isteață, ironiile ei pline de subînțelesuri fiind, uneori, prea adânci și prea subtile pentru a fi înțelese de mulți dintre colegi. La nici 20 de ani, să le vorbești celor din jur cu atâta ușurătate despre câte în lună și în stele nu era deloc o treabă ușor de înghițit, mai ales de indivizii suferinzi de complexe și subțiri la minte, din jurul ei. „Generația Pepsi” născuse deja multe tinere capete pătrate prin mai toate școlile din această țară, așa încât, când o fată al naibii de frumoasă și de deșteaptă, ca ea, ,,îmblânzea” aerul din jur cu simpla prezență, reacția snobilor cu mintea în dungă din anul lor de studiu nu putea fi decât una acră și clocotind de frustrare.
Cu proștii cu panaș te mai descurci, gândise el odată, spui ca ei și faci ca tine, dar dramoleta devine o reală belea atunci când inși oarecum cultivați trag tare la vâslele apelor tulburi.
Și-a dat seama că ceva era în neregulă cu fata, pe care, firește, o plăcea mult de tot — dar, cum se spune, doar de la distanță (din timiditatea vârstei, din frica de a fi, poate, refuzat elegant) — atunci când acesteia i-a dispărut zâmbetul de pe buze. Și nu pentru o zi sau două, ci pentru o vreme care lui i s-a părut neverosimil de lungă. N-a îndrăznit să o întrebe direct ce i se întâmplă, de ce nu mai râde cu acea delicatețe care pe el îl făcea să tremure ca apucat de frisoanele unei gripe năprasnice, ci, pur și simplu, se simțea rău fizic din cauza transformării ei în asemenea măsură. A îndrăznit, totuși, într-o clipă de singurătate în doi, văzând-o un pic mai liniștită decât în vremea din urmă, s-o întrebe ce se întâmplă cu ea. Sincer, i-a fost o frică de moarte să fie mai direct cu indiscreția deja comisă, gândul lui, negru și înlănțuit precum un șarpe Boa, fiind că fata suferea, de fapt, din dragoste! Că fusese părăsită de vreun iubit deloc imaginar, unul pe care îl mai văzuse destul de des prin preajma ei, fiul unui milionar local, al cărui tată era prieten cu politicienii aflați, îndeobște, la putere.
„Nu e vorba de așa ceva”, i-a șoptit, respirând parcă o idee mai ușurată, Irina. „E mult mai rău”, a adăugat ea. Uluit, tânarul ei companion n-a mai avut curajul să o descoase mai departe.
Au tăcut apoi clipe care lui i s-au părut a fi mai lungi decât mileniul, după care a simțit dintr-o dată cum o căldură toropitoare îi inundă trupul și creierul, deopotrivă. Buzele ei pline și rotunde, arcuite parcă pentru a tulbura tot orizontul pe o arie incomensurabilă de timp și spațiu, îi atinseseră buzele lui. Era un sărut pe care îl așteptase un an întreg, visând că lumea aceea nu mai era posibilă pentru el — de atunci și până la sfârșitul veacurilor!
Doi ani de zile a durat povestea de dragoste, până când fata — care nu avea să-i spună niciodată, în toată acea perioadă, motivul tristeții ei din acele zile „de dinainte” — decise să plece cu o bursă de cercetare la o universitate din Canada. Știau amândoi că acolo urma să se oprească totul între ei, dar, cumva inexplicabil, totuși, niciunul nu părea să sufere la modul tânguitor la finalul unei iubiri care a ars atât de repede.
Cum se mutaseră, între timp, într-o casă la curte, pe care și-au permis să o închirieze, în acei doi ani cât a durat dragostea lor, și-a amintit cum s-a produs ultimul act din povestea cu pricina.
La câteva zile după ce Irina luase avionul spre Vancouver, zile în care el nu mai dăduse deloc pe la „casa lor”, locuind în apartamentul unui prieten, Mihai și-a luat până la urmă inima în dinți și s-a întors la locuința închiriată. În sufrageria generoasă, în care tocmai pătrunsese, ochii i-au căzut pe un bilețel pe care scrisul ei elegant se ițea vizibil. Febril, a citit dintr-o suflare mărturisirea fetei pe care o iubise cu atâta devoțiune.
„Mihai, te rog să nu mă urăști și să încerci să mă uiți cât mai repede. Mi-e greu să-ți spun de ce am decis să plec atât de departe de tine și de părinți. Mereu am luat hotărâri bruște și aparent decisive. Asta e…”
Tânărul a făcut apoi câțiva pași către fereastra sufrageriei, a deschis-o și a privit apoi lung spre zăpada căzută cu câteva zile în urmă pe străzile orașului din câmpie. Câteva urme de pași delicați se vedeau distinct pe întinderea albă de pe aleea care ducea spre poarta locuinței. Erau, firește, pașii Ei!
Umbra pașilor ei pe zăpadă…